- Vă rugăm să ne vorbiţi despre atacul comunismului asupra creştinismului...

Sunt născut la Târgu Mureş. Tinereţea mea a fost marcată de refugiul din Transilvania de Nord şi când ne-am luat bagajele şi am plecat la Bucureşti, vrând să fiu independent, pentru că nu am reuşit să plecăm în refugiu decât cu geamantanele, şi să nu devin o povară în sarcina părinţilor mei, am spus: „eu merg la Bucureşti, şi eu fac facultatea la Bucureşti”. Noi ne facem planurile noastre, dar dincolo de planurile noastre există un alt plan, planul sfintei providenţe, purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care pentru fiecare din noi are un plan. Acest plan al lui Dumnezeu, nu este un plan fatalist care să ne paralizeze libertatea de voinţă şi de alegere. În cadrul lui, noi putem să manifestăm opoziţia sau colaborarea cu planul lui Dumnezeu. Aceasta este marea tulburare pe care a produs-o în mentalitatea omenirii propaganda anti-religioasă, care îi considera pe creştini lipsiţi de personalitate, lipsiţi de autonomie şi de voinţă liberă. Marx spunea că religia este un opiu al popoarelor, că este menită ca să adoarmă voinţa popoarelor, să-şi piardă conştiinţa demnităţii proprii. Nietszche şi Hitler spuneau că este religia laşilor, dar nu ştiu care dintre aceşti matadori anti-creştini ar fi putut să îndure suferinţele cu atâta voinţă liberă cum au făcut-o martirii Bisericii, pentru că oricare dintre cei ce şi-au dat viaţa pentru Hristos putea să zică: „mă lepăd de Hristos”. Nimeni nu l-a obligat să-L mărturisească pe Cristos până la capăt, şi L-au mărturisit chiar cu preţul vieţii. Numai în antichitate, aşa cum istoria nu poate să nu consemne, sutele de mii de martiri de pe timpul imperiului păgân roman sau altele, dar martiri au continuat şi vor fi martiri până la sfârşit. Şi martirajul nu este altceva decât o acceptare nelimitată a iubirii lui Dumnezeu. Pentru că dacă un om este capabil de un sacrificiu suprem, nu este datorită unei opţiuni personale, „vreau să mor!” – nu vreau să mor, dacă mă încred în această voinţă a mea de a muri, cu siguranţă că voi capitula. Vreau să mă supun voinţei lui Dumnezeu, vreau să primesc puterea lui Dumnezeu ca să-mi pot îndeplini îndatorirea până la capăt, pentru că atâta are valoare are fiecare acţiune umană, câtă jertfă încorporează în ea. Ai jertfit ceva pentru ideal? Ai făcut o mărturie de valoare! Nu ai sacrificat nimic – sunt vorbe goale! Şi fiecare om este capabil de atâta jertfă câtă iubire are. Nu are iubire de Cristos?..., poate să facă cele mai mari declaraţii de adeziune la Cristos, căci va cădea dacă nu-L iubeşte pe Cristos. Fiindcă iubirea de Cristos ne dă acea putere pe care ne-o aduce prezenţa lui Dumnezeu în noi. Apostolul Ioan zice: „Dumnezeu este iubire”. Dacă El este iubire, în momentul în care eu iubesc, Dumnezeu este în mine. Nu-L iubesc – pot să declar că-L iubesc, Dumnezeu nu este în mine! Aici este funcţia extraordinară a iubirii – iubirea poate să nască pe Dumnezeu în sufletul fiecărui om care iubeşte. Botezul aduce în noi puterea Duhului Sfânt care ni-L naşte în noi pe Hristos, vine de asemenea cu darurile Duhului Sfânt, cu darurile iubirii, de a iubi pe Hristos. În momentul în care iubim, noi naştem pe Hristos în noi. Nu iubim – Îl contestăm pe Hristos. O viaţă fără de iubire înseamnă o viaţă de contestare a lui Hristos. O viaţă de iubire, chiar dacă este multă sau paralitică, Îl iubeşte pe Hristos şi-şi oferă suferinţa lui Hristos. Acela Îl are pe Hristos în el, L-a născut pe Hristos în el, iar puterea lui Hristos în el îi dă şi puterea de a iubi pe alţii şi puterea de a se sacrifica pentru Hristos. Ori tocmai această putere extraordinară pe care ne-o dă prezenţa lui Hristos în noi – pentru că atâta suntem de puternici cât Cristos purtăm în noi, purtăm o caricatură, un rudiment, un rest de Cristos, o amintire de Cristos în noi – suntem şi noi un rest de credinţă... Câtă vreme ne străduim, după puterea fiecăruia, pentru că nu toţi au puteri egale, deci câtă vreme ne străduim după puterile noastre să-L trăim intergal pe Hristos, în acea măsură Cristos lucrează integral în noi. Apostolul Pavel spune: „darurile sunt diferite”, după cum diferiţi sunt şi oamenii, nu sunt 2 oameni identici între ei. Iar măsura în care Cristos se manifestă în noi depinde de 2 lucruri: cât Îi permitem noi să se manifeste în noi sau câtă capacitate ne dă Dumnezeu, pentru că sunt misiuni diferite în lume iar fiecărui om i se dă darul corespunzător misiunii pe care o are în lume. De aceea este foarte important să fim conştienţi de aceasta, că în fiecare dificultate, în fiecare misiune pe care o am, deja am şi asistenţa Sfântului Duh şi nu eu sunt cel care lucrez, ci Sfântul Duh din mine. Şi dacă nu-mi fac datoria până la capăt, nu este fiindcă nu am primit darul să-mi pot face datoria, ci este pentru că nu am folosit darul pe care Dumnezeu mi l-a dat. Căci Dumnezeu ar fi cel mai mare nedrept să-mi ceară lucruri pentru care nu-mi dă putere, dar orice misiune, orice sarcină pe care mi-o dă Dumnezeu, mi-o dă însoţită de harul de a o putea împlini. Iar dacă nu o împlinesc, repet, nu este pentru că nu am avut har, am avut!..., pentru că dacă nu aş fi avut, nici nu m-ar fi trimis Dumnezeu, iar dacă m-a trimis, înseamnă că mi-a şi dat puterea de a o duce la bun sfârşit. Eşecul deci se explică nu prin lipsă de har, nu prin lipsă de asistenţă divină, ci din lipsa noastră de colaborare cu puterea pe care o aşează Dumnezeu în fiecare din noi corespunzător cu misiunea pe care ne-o dă în lume. Aceasta în principiu. Iată deci că vorbim despre capacitatea omului de a colabora cu Dumnezeu sau de a refuza colaborarea cu Dumnezeu. Asta este suprema libertate pe care o are cineva. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât şi pe Fiul Său L-a dat pentru noi. Asta este supremul act de libertate a dumnezeirii. A renunţat la ce avea mai bun. De aceea şi noi, în aceeaşi măsură avem iubire şi jertfă în măsura în care avem capacitatea de a renunţa la ceea ce considerăm că avem mai scump în noi. Bineînţeles, este vorba de renunţările la cele lumeşti, nu este vorba să renunţăm la Dumnezeu. Dar să renunţi la un bun, să renunţi la sănătate chiar, sau la comoditate, să renunţi la o carieră, dacă mi-o cere asta Dumnezeu, asta este un sacrificiu. Ori, în anii prin care am trecut, cei care au mers pe drumul lui Cristos au fost puşi în instituţia de a alege: eu, egoismul meu sau Cristos. Şi-mi aduc aminte aici, şi este şi o mărturie, din partea unui episcop al Bisericii mele, care considerat fiind că e mai slab, mai lumesc, datorită caracterului său deschis, jovial, vesel, a fost cel mai puternic atacat de Securitate. L-au torturat şi l-au chinuit într-un mod inimaginabil, o să vedeţi mai la sfârşit. De ce? Pentru că era comunicativ, era vesel... era deschis faţă de toată lumea. Ieşit odată din anchetă, bătut, tumefiat, cu buza sfârtecată, se întoarce în celulă şi spune: „Noroc am avut!” Dar noi am zis: „dar cum puteţi să spuneţi că aţi avut mare noroc, că vă vedem aşa cum sunteţi...” „Păi ia închipuie-ţi, dacă l-ar fi bătut pe Nelucu în locul meu...”, ăsta era episcopul de Blaj, „pe Suciu, ce s-ar fi ales de el, că el este o mână de om, dar eu sunt cât un urs, în mine pot să dea cât vor, că nu-mi pasă...” Iată câtă detaşare de propria lui persoană, se bucura că a fost bătut el, căci avea această capacitate... Dumnezeu i-a dat această forţă fizică să reziste şi se bucura că-şi poate folosi puterea împotriva răului, şi îi era milă de cel ce nu ar fi avut aceeaşi putere ca şi el şi se bucura că el a fost cel ales să fie bătut, şi nu celălalt. Pe acest episcop, văzând că nu au nici un mijloc de a-l învinge, s-au gândit să-l corupă. În acest sens, ei au organizat o întâlnire la Sinaia cu toţi conducătorii politici din acea vreme: Gheorghiu Dej, Petru Groza, Teoharie Georgescu, ministru de interne şi patriarhul Iustinian Marină, care din primul moment a colaborat cu comuniştii şi cu ofiţerii sovietici. Dar înainte de a se întâlni cu acele somităţi politice ale vremii de atunci, l-au „făţuit”, cum spunea el, l-au ţinut 2 săptămâni în trai bun, degajat, la o vilă din Sinaia, i-au dat de mâncare, l-au făcut să se simtă bine, şi după 2 săptămâni i se spune: „veţi primi o vizită importantă.” Şi într-adevăr, erau cele mai importante personalităţi politice ale vremii, şi mai gureş de felul lui, Petru Groza i-a spus: „Domnule Aftenie, te aşteaptă zile mari, ai să fii Mitropolit de Iaşi!” „Nu pot să fiu Mitropolit de Iaşi, pentru că acolo este Mitropolie Ortodoxă şi eu nu sunt ortodox!” „O aranjăm noi şi pe asta! Ce ai de spus?” Nu a răspuns nimic. L-a luat Gheorghiu Dej: „Ascultă domnule, noi nu am venit să pierdem vremea, te duci la Iaşi sau nu te duci?” „Nu am ce căuta la Iaşi!” Atunci îl ia Patriarhul Marina: „Lăsaţi-mă pe mine să vorbesc cu fratele Vasile! Noi vorbim aceeaşi limbă! De la Iaşi mai faci un pas până în scaunul Patriarhal de la Bucureşti şi ajungi Patriarh al României!” A tăcut. Un maior de Securitate, ca pe vremuri în Sinedriu unde a fost lovit cu pumnul de sutaş Hristos, l-a lovit cu pumnul în faţă: „Nu răspunzi nimic când te întreabă tovarăşii?” Şi atunci a dat un răspuns monumental: „Nu am nici neam, nici suflet, nici conştiinţă, nici credinţă de vânzare!” Intervine Teoharie Georgescu: „Ăsta-i nebun, daţi-l afară!” Epilogul: într-o altă închisoare stau cu un preot de la o Biserică din Bucureşti. Cum era la Jilava o atmosferă semi-obscură, era o închisoare sub pământ, nu vedeam din primul moment până când nu mă obişnuiam cu cei de acolo. După câteva minute, din grămada de oameni prezentă în celula de la Jilava, se apropie de mine un personaj: „Uitaţi-vă la mine, mă cunoaşteţi?” „Nu vă cunosc!” „Nu mergeaţi dvs. la Biserica Sf. Iosif?” Era aproape de casă, dar de obicei merg la Biserica mea. „Nu stăteaţi în spatele Bisericii acolo?” „Ba da, stăteam!” „Uitaţi-vă bine la mine: eu sunt preotul Iancu Baltaizăr; fiindcă ştiu cine sunteţi, şi fiindcă nu vom sta multă vreme aici,” fiindcă eram în permanentă mişcare, „să vă spun ceva, înainte de a ne despărţi: am fost chemat de 2 oameni de la Securitate să fac o înmormântare. M-au luat şi m-au pus într-o maşină şi m-au dus la Belu. Dar nu au participat la înmormântare. „Intră acolo şi fă-i ce trebuie, până ce noi tragem o ţigară.” Curioasă formă de a participa la o înmormântare, trăgând o ţigară pe de-nlături!... Atunci...”, ...Iancu Baltaizăr, ”mi-am luat inima în dinţi şi am deschis sicriul. M-am îngrozit de ce am văzut în faţa mea: aveam în faţa mea un om desfigurat complet, un ochi atât de umflat că nu se mai vedea, nu-l recunoşteam cine este, şi obrazul era rupt încât i se vedea dantura. Se vedea că omul purtase barbă, era smulsă. Am trecut de cealaltă parte să văd poate că-l recunosc din profilul celălalt. L-am recunoscut: era episcopul greco-catolic Vasile Eftimie din Bucureşti.”
Fiindcă nu a avut nimic de vânzare, a fost ucis, zdrobit în bătaie. Omul acesta putea să aleagă între scaunul Patriarhiei sau schingiuirea care l-a băgat în mormânt. A ales-o pe aceasta. Dar nu cu puterea lui, ci cu puterea pe care i-a dat-o Cristos, de a mărturisi şi de a fi alături de El pe crucea răstignirii. Iată de ce ziceam că degeaba ne contestă ateii şi comuniştii demnitatea umană şi libertatea de voinţă. Acest om Vasile Eftimie a avut libertatea supremă de voinţă de a-şi sacrifica viaţa pentru Cristos. Dacă era un laş, dacă urmărea alte interese în viaţă, nu ar fi avut această putere. Dar fiind unit cu Cristos, ştiind că permanent Cristos se află în el, nu şi-a putut permite nici o clipă să-L trădeze pe Cel care a murit pentru el. Acesta a fosrt un gând care m-a urmărit şi pe mine în închisoare. Două lucruri foarte disproporţionate în comparaţie unul cu altul: unul a fost soţia mea şi familia mea iar al doilea a fost Dumnezeu. Nu aş zice că eram convins că voi ieşi în libertate, pentru că ştiam că nu se poate ieşi în libertate decât cu un compromis, compromis pe care nu eram dispus să-l fac. Dar mă îngrozea gândul ca nu cumva ieşind afară să ies cu o situaţie morală de care familiei mele să-i fie ruşine. Al doilea, nu puteam suporta ideea că l-aş putea trăda pe Cristos care a murit pentru mine. Şi chiar mă întrebam deseori în închisoare dacă nu cumva afară din familia mea, cineva a fost dispus să moară pentru mine. Nu ştiam cine ar fi putut să moară pentru mine. Dar în planul lui Dumnezeu, de multe ori, se pot întâmpla şi asemenea situaţii, ca jertfa cuiva să fie oferită în folosul altcuiva. Şi aveam acest sentiment în conştiinţa mea, că cineva a murit oferindu-şi viaţa pentru acela căruia Dumnezeu a voit să-i destine meritele morţii sale. Bineînţeles, nu-mi pot da seama cine este, dar sunt convins că dincolo voi ajunge să-l cunosc şi să-i mulţumesc pentru tăria pe care mi-a câştigat-o. Deci dacă am trecut 17 ani prin închisoare, nu este câtuşi de puţin meritul meu, ci este meritul prezenţei lui Cristos în mine. Dacă Vasile Eftenie a avut tăria să spună că nu a avut nici credinţă, nici neam, nici conştiinţă de vânzare, nu a fost meritul lui, nici corpul acela de uriaş nu a fost făcut de el, şi nici voinţa de a rezista tuturor presiunilor nu a fost a lui, ci a fost puterea lui Dumnezeu. Lucrul acesta ar fi foarte important de conştientizat de toată lumea. Pentru că de multe ori, în faţa greutăţilor prin care trecem, avem înclinaţia să cedăm. Ne îndoim de noi înşine, şi avem toate motivele să ne îndoim de noi înşine câtă vreme ne bazăm numai pe noi. Câtă vreme ne bazăm pe Atotputernicia lui Dumnezeu, nu avem drept să ne îndoim de Atotputernicia lui Dumnezeu. Nu sunt eu cel care lucrez, ci Dumnezeu care se află în mine, şi asta atâta vreme cât nu Îl „pălmuiesc”, Îl izgonesc cu un păcat al meu. De aceea, cu această conştiinţă că cineva a murit pentru mine, nu numai Cristos, este evident că Cristos a murit pentru noi toţi, dar în mod special cineva a murit pentru mine, să nu dezamăgesc pe acest om care şi-a dat viaţa pentru mine, şi să nu fiu o ruşine pentru soţia mea, care a acceptat să se căsătorească cu mine atunci când ştia că eu sunt urmărit. Am fost arestat la 3 luni după căsătorie. Deci viaţa mea de căsătorie a fost de 3 luni. Suficient ca noi să câştigăm certitudinea că soţia mea este însărcinată. Deci ştiam că voi avea un copil, copil pe care nu-l cunoşteam. Dar nici nu ştiam când îl voi cunoaşte. Când m-am întors acasă, e vorba de fiica mea, avea 16 ani. Deci, am lăsat o soţie singură, care datorită mie a fost dată afară din Învăţământ şi a lucrat ca pantofăreasă, ca croitoreasă şi în cele din urmă ca soră medicală şi asistentă medicală şi nu a vrut să se întoarcă în Învăţământ ca să nu fie obligată la compromisuri în conştiinţă. Ca soră medicală nimeni nu-i cerea să aibă atitudini politice, dar ca profesoară, trebuia să vorbească de inexistenţa lui Dumnezeu copiilor. Şi atunci a preferat această situaţie modestă marginală ca mie să nu-mi fie ruşine de ea iar mie în închisoare mi-a dat Dumnezeu acest gând: să nu mă-ntorc acasă spre ruşinea celor de acasă, din familie şi din Biserica mea.
Ajuns la Bucureşti, am crezut că-mi voi realiza planurile, şi mi le-am realizat. Am făcut la Bucureşti facultatea de filozofie şi de litere – ba nu, de drept şi după un an de studii am văzut că pot încerca şi a treia facultate. Atunci m-am înscris şi la litere. Cu destulă uşurinţă, dacă te dăruieşti studiului, am putut urma aceste facultăţi. Am zis: cu destulă uşurinţă, pentru că nu eu eram cel care făcea efortul şi-mi deschideam mintea, ci harul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu mi-a dat posibilitatea să fac 3 facultăţi, am făcut 3 facultăţi... pentru că puterea era a Lui. Cum spuneam, fiecare om se mântuieşte în măsura în care îşi face datoria stării sale. Pentru fiecare în situaţia în care ne aflăm-eu acum am datoria să stau de vorbă cu dvs. nu despre şah, nici despre faptul că câştigă sau nu Rapidu, datoria noastră acum este să vorbim despre Cristos. Felul în care vorbim despre Cristos e felul în care ne facem datoria. Şi nimeni nu se mântuieşte decât dacă şi-a făcut datoria în viaţă. Mi-am făcut acum datoria – conversaţia noastră contribuie la mântuirea noastră. Nu mi-am făcut datoria – contribuie la osânda mea. Am conştiinţa când discut asemenea probleme, am conştiinţa că discut în prezenţa lui Cristos. Nu discut la o cafenea, la o cafea despre dărâmarea turnurilor din New York. Discutăm despre Cristos, în prezenţa lui Cristos. Iar când vorbesc despre Cristos, ca şi când îmi este dat să vorbesc cu un om neştiutor, ca şi când îmi este dat să cunosc un om nefericit de soartă sau în suferinţă, ştiu că întotdeauna mă adresez acelui Cristos prezent în acela cu care vorbesc. Deci nu vorbesc unei persoane indiferente, ci mă adresez lui Cristos. Dacă ştiu un om în suferinţă, nu animalul din el suferă, ci suferă Cristos în el, şi dacă eu ajut pe cineva, în cele spirituale sau în cele materiale, eu ajut pe Cristos, nu pe acela. Astea sunt fapte de caritate pe care le pot face şi cei fără credinţă, ca să fie lăudaţi de lume, dar atunci când faci o faptă de caritate în numele credinţei, o faci ca să ajuţi pe Cristos care suferă în cel care stă în faţa ta. Şi mi s-a întâmplat de mai multe ori în viaţă să particip la adevărate minuni. Iată bunăoară, după ce am trecut dintr-o închisoare într-alta, ajung la Gherla unde au fost grupaţi într-o cameră unii asupra cărora se opreşte mai mult atenţia politrucilor. Şi eram vreo 12 inşi. Între noi au băgat un nebun, l-au băgat anume ca să ne tortureze, din cauza acestui nebun unul dintre noi a şi murit pe loc. Suferea de inimă şi a făcut o congestie cerebrală masivă şi a murit. Văzând că individul este periculos şi că, nu ştiu de unde individul venise cu o bucată de fier pe care putea să o folosească ca pe o armă, la un moment dat când a ridicat mâna ca să lovească pe cineva, fiind încă tânăr la vremea aceea m-am repezit, l-am dezarmat şi l-am trântit la pământ. Dar omul, din nebun cum era, acum a intrat într-o altă formă de nebunie: o pasivitate totală, nu se mai dădea jos din pat, nu voia să mai mănânce şi-şi făcea necesităţile pe el, şi-mi dădeam seama că dacă nu se intervine cumva omul va muri, din cauza mea, pentru că eu l-am proiectat în această stare de refuz total al vieţii prin faptul că l-am şocat, l-am dezarmat. Atunci am început să-l alimentez cu forţa. M-am suit călare pe el şi ca pe o gâscă, îl înfundam să mănânce. Dar eu urmăream un singur lucru: ştiam că nu vom sta tot timpul împreună şi în momentul în care va pleca - va muri, că nimeni nu se va ocupa de el. Şi căutam în ochii lui de dement o licărire de luciditate. Şi într-un moment dat găsesc în ochii lui această sclipire de om care vede, care gândeşte şi se uita la mine mirat că ce caut deasupra lui, că numai aşa îl puteam alimenta, stăteam călare pe el şi-i ţineam mâinile sub genunchii mei şi-l înfundam. Când l-am văzut lucid, i-am zis: „Ghiţă, îţi pare rău de păcate?” „Hmm!” Nu ştiam dacă geme de durere că stăteam călare pe el sau asta este o formă de a răspunde. L-am pierdut. După vreo săptămână, din nou îl prind: „Ghiţă, îţi pare rău de păcate?” Şi Ghiţă repetă cuvintele mele: „...pare rău de păcate.” Asta în psihologie se numeşte econazie, adică se transformă în ecou şi repetă cuvintele mele. Nu m-a satisfăcut răspunsul. Mai insist eu cu căutarea privirii lui de-a lungul săptămânilor şi-l găsesc odată. Atunci Dumnezeu mi-a făcut un dar extraordinar. Văzând că nu sunt mulţumit de răspunsurile pe care mi le dă nebunul, că mă îndoiesc de lucrarea lui Dumnezeu în el, Ghiţă mi-a răspuns, nu cu cuvintele mele, ci făcându-şi cruce: „Doamne, iartă-mi păcatele!” Cu totul altceva decât ce am zis eu. Îi curgeau lacrimile din ochi, m-am dat jos de pe el, l-am îmbrăţişat şi după ce m-am dat jos de pe el, s-a deschis uşa şi l-au luat. A intrat în nebunie din nou, dar a intrat în nebunie, deci în inconştienţă, după ce se împăcase cu Dumnezeu. Deci a murit împăcat cu Dumnezeu. A fost una din satisfacţiile majore din închisoare. Dacă numai pentru acest motiv am fost în închisoare, ca un suflet să se mântuiască prin mine, este un preţ derizoriu ca cu 17 ani de închisoare să cumpăr o veşnicie! Şi am cumpărat veşnicia lui Ghiţă Oloieru de la Iaşi. Dar minunea aceasta s-a întâmplat într-un alt cadru... fiind la institutul oncologic, după ce trecusem de la ieşirea din închisoare prin diferite alte activităţi, de la lucrător la pământ, la şomer, la cărător de lăzi. În sfârşit, am ajuns ca lucrător necalificat la Institutul Oncologic unde eram folosit ca traducător. Căci era convenabil să plăteşti traducere din engleză, din franceză, spaniolă, maghiară cu salariu de muncitor necalificat, iar eu mă bucuram. Directorul ştia cine sunt, era o asistentă medicală care ştia cine sunt iar când era câte un caz grav în saloane, directorul îmi spunea: „Du-te şi fă psiho-terapie la camera cutare”, adică să mă ocup de el în ceasul morţii. De asemenea, surorile medicale la fel. Într-o zi vine la mine una din surori şi-mi sori şi-mi spune: ”este cineva care vrea să-şi mărturisească păcatele”. „Gata, mă duc!” Acolo purtam halat. „Nu-mi trebuie un medic!” „Domnule, nu sunt medic, vă rog să-mi spuneţi ce confesiune aveţi pentru că nu vreau să vă înşel conştiinţa. Sunteţi ortodox, catolic, neoprotestant, sunteţi evreu...” „Nu sunt nimic, domnule!” „Atunci ce credinţă aveţi?” „Nici o credinţă!” „Atunci de ce m-aţi chemat?” „Vreau să-mi mărturisesc păcatele!” „Domnule, foarte frumos, dar totuşi, de ce confesiune aparţineţi?” „Domnule, sunt păgân, părinţii mei au fost atei şi nu m-au botezat! Iar eu nu am nici o confesiune! Dar fiindcă eu voi muri, vreau să mor împăcat cu Dumnezeu! Vreau să-mi mărturisesc păcatele!” „Bine, dar înainte să vă mărturisiţi păcatele, obligaţia mea este să vă botez.” „Faceţi ce ştiţi, eu vreau să-mi mărturisesc păcatele!” Atunci am procedat la botezul care se putea săvârşi în acele condiţii de imobilizare la pat şi omul a făcut o mărturisire de păcate cum nu mi-a fost dat să mai aud vreodată. Nu avea nici o pregătire şi era păgân, dar prin suferinţă, el şi-a câştigat credinţa. Şi voia să moară împăcat cu Dumnezeu. Asta o consider o minune. Alături, totul se petrecea într-un salon de reanimare, alături de el era cineva, eu îmi dădeam seama, dar nu puteam să ies cu ăsta afară ca să-mi spună păcatele, păcatele se spun în secret. Şi după ce am terminat cu omul meu pe care îl chema Nichita, şi acesta a fost şi numele pe care i l-am dat în faţa lui Dumnezeu, Nichita, pe care-l avea şi în starea civilă, dau perdeaua deoparte şi l-am întrebat: ”Aţi văzut ce s-a petrecut aici? Sunteţi creştin?” „Da.” „Ce confesiune aveţi?” „Sunt romano-catolic.” „vreţi să vă spuneţi păcatele? Aveţi ocazia acuma!” „Nu sunt amator!” „Sunteţi înainte de a muri...” „Nu sunt amator!” Asta se petrecea pe la ora 11.00. La 3 am plecat din serviciu şi la 4 după-masa îmi dă telefon de la spital: inginerul Nichita a murit. Dar Nichita a murit împăcat cu Dumnezeu. Când mă duc la serviciu primul lucru a fost să mă duc în camera celui care-L refuzase pe Dumnezeu. Şi am întrebat: „Ce face Meneguti?” „A murit acum un sfert de oră!” Deci Dumnezeu i-a oferit înainte de moarte putinţa de a se împăca, dar el L-a refuzat. Păgânul, ateul, nebotezatul a primit harul, a colaborat cu harul, s-a înfrânt pe sine şi s-a împăcat cu Dumnezeu, iar celălalt nu.

Ne-ar interesa sa ne prezentati şi aspecte din viaţa Dvs. de deţinut, de arestat sub comunism.

Prima mea anchetă a început printr-o prăvălire în întuneric. Adică am fost dus noaptea în faţa unei uşi, s-a deschis uşa şi am primit un şut în spate şi m-am rostogolit şi cădeam într-o pivniţă. Când am ajuns la capătul scărilor, mi-au deschis o altă uşă şi am fost orbit de lumina care era acolo. În acea încăpere erau atârnaţi miei, jumătăţi de miei, jumătăţi de viţel, din buzele unui miel despicat picura sânge. Eu acolo am căzut, lângă buzele mielului din care picura sânge. Era în joia mare dinainte de paşti. Nu era fără semnificaţie această scenă: un miel din care picura sânge. Eu eram acolo... Fără nici o vorbă, m-au legat de mâini şi de picioare şi pe sub ele mi-au băgat o rangă de fier, m-au ridicat pe 2 mese, şi au început să dea. Stând aşa, cu fesele înspre ei, dădeau la fese, îmi dădeau... dădeau... dar unul dintre: „uite mă, cum rabdă ca un fanatic!” Nenorocitul de mine, eu nu eram fanatic, n-aveam nimic fanatism şi tremuram şi eu ca varga! Nu eram erou! Dar tremuram de durere, asta este realitatea şi este inutil să fac pe eroul, să spun că nu-mi păsa... îmi păsa grozav şi mă temeam de moarte! Dar ei ca să nu se audă răcnetele mele, mi-au înfundat gura cu un ciorap, pe care îl mai purtaseră şi alte guri la torturi, îl şimţeam scorţos... deci mi-au înfundat gura cu un ciorap. În timp ce eram bătut şi îi auzeam pe ei cum sunt furioşi că eu nu scot nici un sunet, dar nu puteam scoate că eram înfundat: „uite mă, cum rabdă ca un fanatic! Las că te-nmuiem noi, bestie fascistă!” ...am ajuns şi fascist acum!... În acel moment aud de peste drum, în miezul nopţii, trăgând clopotele. Era joia patimilor. Atunci am strigat, pentru mine, că ei nu auzeau: „Isuse!” Ei credeau că am răcnit de durere, dar eu de bucurie că m-am întâlnit cu Hristos, am strigat: ”Isuse!” Atunci s-au potolit că m-au făcut să strig „Isuse!” şi eu le-am mulţumit pentru asta. Celelalte faze ale anchetelor sunt comune, dar una este totuşi semnificativă. M-au dezbrăcat la pielea goală – omul dezbrăcat la pielea goală este depersonalizat, este redus în capacităţile sale, ruşinea... pudoarea..., m-au dezbrăcat în pielea goală, au scos din cameră tot ce era, fusese un pat acolo, au scos fărmături de saltele, şi mi-au poruncit să alerg. „Unde să alerg, domnule, în 3 metri?” atât avea, cum să alerg?! „Dă-i înainte!” Şi au adus o lupoaică, un câine lup. „Eroina din munţii Făgăraş!... Asta te învaţă să alergi! În momentul în care te opreşti, sare asupra ta!” Eram înfricat de bătăi şi de prin câte mai trecusem... şi mai vedeam şi lupul acolo lângă mine, care rânjea la mine, şi amalergat, am alergat... am alergat... Nu ştiu cât am alergat, fapt este că la un moment dat, halucinat, de lumina în care eram şi de oboseală, am dat cu capul de uşă, am căzut la pământ... lupoaica mi s-a lipit de gât!... Auzind bufnitura şi mârâitul câinelui, anchetatorii au venit la mine în cameră, eram inert, au dat în mine cu piciorul, nu am reacţionat nicicum că nu aveam puterea să reacţionez, şi atunci am simţit deasupra mea ceva ca o căldură binefăcătoare de sus care îmi curgea pe obraz. Mi-am închipuit că au turnat asupra mea o găleată de apă. Nu era apă! Mi-am dat seama mai târziu când am văzut ceva deasupra mea fumuriu, nu ştiam ce e, dar ceeace-mi curgea pe obraz simţeam că mă ustură la ochi şi avea un gust sărat. Lupoaica a urinat asupra mea în semn de suprem dispreţ faţă de cel pe care l-a trântit la pământ. Mi-am zis atunci: „Isus a primit oţet şi fiere, eu am primit urină de câine!”
Asta mă întoarce înapoi şi mă face să mă gândesc la episcopul Ioan Suciu, despre tocmai acum scoteam nişte copii, care a murit mâncat de viu de viermi! Pare de poveste, dar fiind la Sighet şi ajungând, datorită lipsei de tratament, frigului, foametei şi uzurii fizice la care a fost supus prin anchetă şi prin suferinţele din închisoare, a ajuns în pragul morţii, şi văzându-l miliţienii că este pe moarte, cum se obişnuia, l-au scos într-o cameră singur să nu vadă ceilalţi deţinuţi cum moare. Şi fiind vara, spre sfârşit vara, după o săptămână Suciu este scos din cameră. Pe sală se aude: „Scoate hoitul ăsta de aici, mă!” Au scos hoitul pe foaia de tablă care era în cameră, fiindcă nu-l aşezaseră pe pat, l-au aşezat pe o foaie de tablă, erau fecale – omul nu-şi mai putea stăpâni funcţiile fiziologice – s-au aşezat muştele, colcăiau viermii care intraseră în fesele lui. Deci a murit de viu mâncat de viermi. Cine este acest Suciu? A fost apostolul tinereţii mele. De copil l-am cunoscut, vorbea extraordinar, ca dovadă despre felul cum vorbea să vă povestesc o scenă care s-a petrecut atunci când a fost în Bucureşti Andrei Vâşinsky, celebrul procuror roşu de la Moscova, care a venit să forţeze abdicarea regelui şi să desfiinţeze Biserica Greco-Catolică. Noi ştiam lucrul acesta, de ce a venit. Înainte de, sau ca pregătire pentru sărbătorile Crăciunului a venit episcopul Suciu la Bucureşti să vorbească, să-i întărească pe cei care urmau să fie supuşi prigoanei comuniste. Mersese vestea despre el în tot Bucureştiul, atâta lume era adunată în faţa catedralei Sf. Iosif, încât nu mai încăpeau în catedrală, erau în curtea catedralei şi în stradă încât se încurcase circulaţia. M-a luat cu el când urma să-şi ţină conferinţa în Biserică iar pe drum l-am întrebat: „Părinte, dar nu ţi-e frică să vorbeşti aşa cum vorbeşti, nu ştii că este aici Vâşinsky? Toată capitala vuieşte de tancurile sovietice, nu ştii că se forţează abdicarea regelui?” „Lasă că la asta îţi voi răspunde mai târziu; acum spune-mi, ce ai mai făcut de când nu ne-am mai văzut?” În sfârşit, am intrat în Biserică, şi începe să vorbească: „Cineva m-a întrebat: ‚Ţie nu-ţi este frică?’ Dar poate oare să-i fie frică slujitorului lui Hristos de slujitorul Satanei? Poate oare să se înspăimânte crucea de secere şi de baros? Va da înapoi Biserica în faţa valurilor de sânge care se revarsă asupra Europei de loviturile Moscovei? O nu, Cristoase, niciodată nu!” Desigur, lucrul a fost auzit şi de Vâşinsky: „Asta e o gură care trebuie închisă.” Şi a şi închis-o. Acesta este cel care a murit mâncat de viermi. Iată deci că acest pirpiriu despre care Vasile Aftenie spunea că e slab şi cade la prima lovitură, şi că se bucură că el a fost bătut în locul lui Suciu, acest om a avut o tărie de caracter formidabilă în faţa tancurilor sovietice şi a represaliilor Moscovei invadatoare, să sfideze cu aceste cuvinte şi să aibă tăria să nu cedeze în faţa laşităţii, nici atunci când îl mâncau viermii căci mereu i se promitea libertatea, mă întreb: creştinismul ce a crescut, laşi sau eroi? Ăştia au fost eroi, au fost martiri, au fost sfinţi! Această tărie nu le-a dat-o nici Marx, nici Lenin, nici Stalin, nici Ceauşescu, nici Nietszche, ci le-a dat-o numai jertfa lui Cristos care i-a întărit pe toţi cei cărora Cristos le-a spus: „Cine vrea să vină după Mine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze!” Ăştia toţi şi-au luat crucea şi au mers fericiţi la moarte pentru Cristos.
Iată ce a făcut comunismul la noi în ţară, dar lucrurile acestea nu se spun. Iar când eu spun aceste lucruri, că le trimit la reviste, nu se publică. De ce? Pentru că toţi cei care conduc astăzi România sunt comunişti, toţi! Toţi sunt crescuţi de membrii de partid şi se cresc unii pe alţii, se perpetuează din generaţie în generaţie şi se perpetuează prin aceasta comunismul. „Dar îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!” De aceea şi tineretul de astăzi, având în faţă pilda acestor martiri, să meargă pe urmele lor, să îndrăznească să înfrunte puterile Satanei cu puterile lui Cristos, şi vor rămâne în istorie ca nişte eroi şi nu ca nişte căzături, ca nişte trădători, ca nişte laşi. Aceştia au făcut istoria. Ceauşescu?! Stalin?! Lenin?! Ce rămâne din ei? O mumie, cum este Lenin, o mumie pe care o ţine cu aparate electrice ca să nu putrezească! Dacă mai este el acela sau nu este pus altceva acolo... Dar cei care rămân în conştiinţa istoriei sunt cei care şi-au dat viaţa pentru Cristos. De aceea, se discută astăzi la forurile europene dacă o constituţie a noii Europe să conţină ideea de Dumnezeu, ideea creştină, sau nu. Dar nu există civilizaţie europeană fără creştinism. Cultura europeană este făcută de creştinism. Imperiul Roman, pe care nu l-a dărâmat nici un alt imperiu, numai blândul Cristos. Petru s-a dus la Roma, şi-a depus mărturia de credinţă şi a fost răstignit pe cruce cu capul în jos socotind că nu este vrednic să moară în picioare cum a fost răstignit Cristos. Şi apostolii care au plecat, misionarii care au plecat în lume vestindu-L pe Cristos şi Împărăţia iubirii sunt cei care au dărâmat Imperiul Roman, nu forţe străine, ci misionarismul acesta anonim, discret, perseverent al celor care-L aveau pe Cristos în ei. Am trăit în închisoare (am văzut n.r.) mari transformări de conştiinţă şi de caractere. L-am avut ca profesor la facultatea de drept pe Istrate Micinscu. Pe cel mai mare jurist al lumii. La mine la facultate venea rar. Era ba la New York, ba la Buenos Aires, ba la Geneva, la Haga, pe unde se ducea pentru marile procese internaţionale. În sfârşit, îl reîntâlnesc în închisoare. Stau cu el vreo 2 săptămâni şi-mi spune: ”Mânzule, să-ţi ascuţi urechile! Tu vei ieşi din închisoare, noi toţi vom muri! Suntem bătrâni, tu eşti încă tânăr. Ascute-ţi urechile şi ascultă ce-ţi spun, pentru că vreau ca prin tine să-mi fac spovedania în faţa istoriei poporului meu.” Şi vorbea sleit de puteri aşa cum era, vorbea. Şi mă punea să repet, să nu uit pe când voi ieşi, să scriu ceea ce mi-a povestit el. Printre altele: „Am fost un şnapan, am fost un curvar, am fost un afacerist, am fost un escroc, am fost un cartofor...” şi-mi dădea exemple din viaţa lui. „Nu am umblat decât după glorie...” şi în timp ce vorbea: „...să nu crezi mă, în comuniştii ăştia mincinoşi, să nu crezi! Tu ştii că este Dumnezeu! Eu nu am avut ocazia să mor pentru Cristos, acuma vreau să mor pentru Cristos, şi tu să mori pentru Cristos pe când vei ieşi afară, fiindcă ai mărturisit ceea ce ţi-am spus eu! Nu ţi se va da voie să vorbeşti, şi s-ar putea ca mărturia ta de viaţă să fie despre mine şi prin mine să-L mărturiseşti pe Cristos!” Eram uluit ce transformare s-a făcut! În timp ce el spunea asta, ofiţerul politic asculta la uşă. Pentru că era un sector... o aripă specială de închisoare, erau acolo toţi miniştrii lui Antonescu, toţi generalii lui Antonescu şi eu. Ce căutam eu acolo, idee nu aveam. Pentru că aveam 27 de ani, nu fusesem ministru, nu fusesem nimic, decât un student destul de harnic, dar... un student... şi am înţeles că am fost acolo numai să ascult mărturiile acestor oameni. Şi toţi şi-au făcut spovedania vieţii. Toţi au murit, numai eu am rămas. Auzindu-l cum vorbeşte, l-au băgat la carceră pe Micinscu. Carcera era aşa cum este dulapul acela, adică cu latura de circa 40 cm şi înalt cât un stat de om. Închipuie-ţi să intre un om într-un frigider. Şi în armată, pe timpul când se dădea pedeapsa cu carcera, stăteai 2-3 ore la carceră, că nu se putea rezista. Pe noi ne ţineau o săptămână, 10 zile, 2 săptămâni, şi când ieşeai de acolo, cădeai ca un butuc, căci prin picioare nu mai circula cângele şi cădeai ca un butuc. Micinscu a fost ţinut 2 săptămâni la carceră, bătrân, a căzut, l-au luat de mâini şi l-au târât în cameră şi nu mişca. Părea mort. Miliţienii văzând că este inert, au ieşit. Dar el nu era sigur că au ieşit toţi. Eu eram lângă el şi el era cu fruntea sub mâna mea şi am simţit că-şi mişcă fruntea. Avea nişte sprâncene stufoase. Mă aplec un pic asupra lui şi zice: „Au plecat, mă?” „Au plecat!” Era un om spurcat la gură: „Ducă-se în mă-sa!” Îmi pare rău că trebuie să reproduc aceste cuvinte dar ăsta a fost Micinscu. „M-am răzbunat, mă!” „Dar cum v-aţi răzbunat, domnule profesor?” „Mă, ştii ce am scris pe carceră? ‘Nu ne puteţi chinui atât cât putem răbda noi! –Seneca-‚” [Apoi] anchetă: cine-i Seneca? Bineînţeles că troglodiţii care ne păzeau, nu aveau idee de Seneca. Anchetă să declarăm cine e Seneca, pe care din noi ne cheamă Seneca de a scris aşa ceva pe carceră? Ei, acest om şi-a făcut o spovadă a vieţii extraordinară, după cum extraordinară a fost convertirea unui alt profesor universitar de renume mondial Constantin Motaş, vicepreşedinte al partidului Social Democrat „Titel Petrescu”, ateu. Şi fiind în celulă cu atâţia oameni setoşi să se mai spună ceva, ţineam fel de fel de conferinţe. Şi l-am invitat pe profesorul Motaş, care era o enciclopedie întreagă, putea să recite sute de poezii în engleză, în franceză, în italiană... şi l-am rugat să ne povestească şi el ceva. „Nu povestesc, vă recit poezii, dacă vreţi!” „Domnule profesor, dar oamenii au nevoie de cultura dvs!...” „Nu de mine au nevoie, de tine au nevoie! Dacă eu le vorbesc, eu le dărâm încrederea în ei, pentru că eu sunt ateu şi ei aici nu au nevoie de ateism, au nevoie de credinţă ca să supravieţuiască!” Un ateu spunea aşa! „Tu le dai credinţă, eu nu le dau decât necredinţă că nu am credinţă!” În timpul acesta noi ne rugam, el stătea de o parte şi asculta cum ne rugam, nu ne deranja cu nimic. Mă ia şi mă duce la Ministerul de Interne la o anchetă. Când mă întorc înapoi de la anchetă, cineva stătea cu faţa spre geam. Nu ştiam cine e, dar lumea îmi face semn: „Se roagă profesorul...” Am tăcut şi eu. După un timp profesorul s-a întors. „Domnule profesor, dvs...” „Da fratele meu, eu. Ţi-aduci aminte ce spuneai când ai vorbit despre Flamarion...”, ăsta e un mare astronom de pe timpuri, care deşi ateu, pornind de la cercetarea stelelor, îşi încheie volumul „Le ciel”, -Cerul- cu următoarele cuvinte: „J’ai decouvrie Dieu parmi les etoiles” –L-am descoperit pe Dumnezeu printre stele-. „Să ştii, măi, dacă Flamarion L-a descoperit pe Dumnezeu printre stele, eu l-am descoperit pe Cristos printre zăbrele!” Ăsta a fost profesorul Motaş. Deci iată de ce a avut nevoie un om ca să-L descopere pe Cristos. Nu este nevoie ca toţi oamenii să treacă prin asemenea încercări pentru a-L descoperi pe Cristos. Cristos este în ei (prin conştiinţă n.r.), dacă nu-L descoperim, este nu pentru că este ascuns, ci pentru că noi suntem copleşiţi de lumea în care trăim şi nu avem disponibilitatea să privim la Cristos care aşteaptă din partea noastră o singură privire ca să ne mulţumească, şi nu i-o adresăm. Îmi spunea profesorul Micinscu să scriu. Şi nu am scris. Nu am scris pentru că lucrurile pe care le aveam de scris sunt de necrezut şi lumea m-ar fi acuzat că sunt mincinos. Ca să vă dau un exemplu despre 2 lucruri care sunt incredibile, şi ca să înţelegeţi de ce nu am scris, de ce l-am trădat atâţia ani pe profesorul Micinscu, care şi-a pus toată încrederea în mine, am să continui să vă spun exemplul pe care începusem să vi-l spun, cu lupoaica, care mi-a urinat pe obraz. În timp ce stăteam la pământ cu lupoaica deasupra mea, unul dintre paznici spune: „Pe ăsta trebuia să-l trimitem, mă, la maratonul de la Rio! Ştii cât o alergat nebunul ăsta? 39 de ore o alergat!” Nu este de crezut că cineva poate alerga fără întrerupere 39 de ore, eu nu ştiu cât am alergat, dar miliţianul aşa a spus, că am alergat 39 de ore. Să spui aşa ceva, nu te crede nimeni, zice că inventezi ca să te faci erou. Şi mi-a fost ruşine ca să nu fiu declarat mincinos. Pentru că nu puteam să scriu şi să trec peste aceste lucruri.
O altă întâmplare: eram la Aiud cu aceşti miniştri. Dar înainte de a fi băgat cu ei împreună, în această aripă a închisorii era un miliţian, comandant, un ţigan, ciupit de vărsat, care se bâlbâia, vorbea prost româneşte, ţigan... nu ştiu de care limbă, şi înainte de a ne permite accesul în închisoare, ne identifica: „Tu cine eşti, mă?” „Eu sunt David Popescu.” „Ce ai fost tu afară, mă?” „Am fost ministru de interne.” Îi trăgea o înjurătură, îi dădea un picior în fund şi intra înăuntru. „Tu ce ai fost, mă?” „Eu am fost Alexandru Macu(?), ministrul culturii.” Profesor universitar, om de mare cultură, şi lui... o înjurătură şi un picior şi intra. În sfârşit, ne ia pe toţi şi ajunge cineva la rând. „Ce-ai fost, mă? Tu cine eşti?” „Sunt Nicola Mavrocordat!” Dar ţiganul probabil că citise ceva. „Tu cine eşti, mă, grecul ăla, Mavrocordat?” Dar Mavrocordatul nostru s-a simţit lezat şi: „Domnule, eu sunt român de 76 ani, dvs. de câţi ani sunteţi român?”...către ţigan... i-a închis gura ţiganului, ...eu am scăpat de o înjurătură pentru că şi-a întrerupt interogatoriul de intrare în celular, am scăpat de înjurat, dar după aceea ne-a pus pe fiecare în faţa unei celule. La etajul la care eram eu erau 30 de inşi, 30 de celule. Ne-a pus să ne dezbrăcăm la piele, era în noiembrie. Ne-am dezbrăcat. Când am ajuns complet fără nimic pe noi, au deschis uşile şi am intrat în celulă. În celulă, nu era nimic. Nici pat, nici pătură, nici rogojină, nimic absolut... nici masă, nici scaun. Şi nici măcar ferestre, erau numai zăbrele. Mă rog, ziceam eu, este o perioadă de aşteptare. Trece o zi... noi tot în pielea goală, trece noaptea, noi tot în pielea goală... eram deci câte unul în celulă. În sfârşit, după o zi cineva aruncă un chilot, o cămaşă cu mâneci scurte, o pereche de bocanci fără şireturi şi fără ciorapi, o zenie(?) şi un palton. Se trânteşte uşa şi suntem lăsaţi. În timp ce am stat acolo în această perioadă de 14 luni, niciodată nu am găsit mai mult de 14 boabe de arpacaş în ciorbă. Dacă erau numai 7 sau 5 da, dar mai mult de 14 - niciodată. Deci maximul de alimentaţie a fost 14 boabe de arpacaş. Sau maximum de boabe de fasole - 9, dar acestea erau doar învelişul, coaja de la fasole. Şi e adevărat că se producea şi o variaţie şi ne dădea şi ciorbă de varză. Ciorba de varză era prezentată ca un lichid oarecare, noi îi ziceam ceai de varză, în care se alla o bucată de frunză de varză cât ar fi suprafaţa unei cutii de chibrituri. Cu această alimentaţie am trecut iarna, dar asta este încă prea puţin. Venise decembrie, ianuarie, februarie... între noi era şi ministrul sănătăţii, profesorul Petre Tomescu. „Fraţilor, toată lumea se mişcă! Începeţi mişcarea! Cine nu se mişcă, moare!” Partea de necrezut urmează acum: 4 luni de zile am umblat! Dacă spui asta cuiva, nu te crede, dar cine nu a umblat, a murit! Dacă eu trăiesc acum, este pentru că am umblat. La ora 12 şi jumătate intra în celulă soarele. Atunci mă aşezam pe vine şi primeam soarele în obraz. Dormeam o jumătate de oră. Plecând soarele, îngheţam şi mă ridicam şi începeam marşul. 4 luni de zile! Nu este de crezut că cu 600 de calorii pe un ger de 20 de grade, poţi trăi! Într-una din nopţi aud că lângă mine încetează mişcarea. Era acolo amiralul Măcelaru. Bat în uşă. „Domnule general, mişcaţi-vă, nu vă opriţi!...” Nici un răspuns. Bat mai tare. Ies la fereastră, cu riscul de a fi auzit de miliţieni. „Domnule general, ce faceţi?” În sfârşit, aud un glas: „Lasă-mă frate, visam aşa de frumos! Vedeam pe cer o lună imensă, aşa cum era mămăliga pecare mi-o făcea mama acasă. Am căzut în genunchi şi L-am rugat pe Dumnezeu să-mi aducă această mămăligă în celulă. Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea, mi-a adus luna în celulă, m-am aşezat pe burtă şi am început să mănânc din ea şi tu m-ai trezit pe când mâncam mămăliga de pe cer...” Generalul a murit visând că mănâncă luna. Dimineaţa s-a deschis uşa, apar miliţienii – nici o mişcare. „Dă raportu, mă!” Acel “mă” era pe jos. Am auzit o lovitură înfundată, probabil că dăduseră cu piciorul în el, celălalt miliţian: „Dă-l în mă-sa c-o crăpat, de ăsta am scăpat!...”
Iată lucruri pe care, dacă le-ai pune pe hârtie, lumea ar zice că ai fantezie bolnavă... şi nu le-am pus. Până când, aşa a fost voia lui Dumnezeu că am ajuns la Roma, la actualul papă. Foarte interesant eram, eram primul român care veneam după căderea comunismului, prin ‘90. Şi sunt chemat la audienţă. În vreo 2 cuvinte a înţeles despre ce este vorba...”Scrie!...” N-am scris. Vine un cardinal de la Roma, ştia cine sunt, ştia că exist prin România: „Aţi scris prin ce aţi trecut prin închisoare? Aveţi datoria să scrieţi!” „Nu vă supăraţi, ceea ce scriu eu nu crede nimeni, că sunt lucruri pe care nu le-aţi trăit şi nu le credeţi! N-aţi crezut când Lenin a spus că va face revoluţie, n-aţi crezut nimeni, şi a făcut-o!... Şi nu se va face revoluţie până nu va fi ucisă toată clasa politică, n-aţi crezut! Şi a venit comunismul şi v-a distrus! Cum o să mă credeţi pe mine?!” Zice: „Ai datoria să scrii!” Şi scriu... dar pentru cine scriu? Pentru că eu nu pot publica. Nici acuma, că eu mai trimit din când în când articole şi acum lucrez la aşa ceva pentru publicaţii. Şi se tipăresc pe cont propriu la o editură particulară, n-am bani! Aşa încât scriu ca să rămână pentru arhivele istorie, hârtie bună de ros la şoareci... şi ca să ştiu că mi-am făcut şi această datorie, că Dumnezeu m-a trimis ca să fiu acolo martor şi trebuie să depun mărturie despre locul în care m-a trimis Dumnezeu. Şi dacă... pe lângă cele sfinte, am motive să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru viaţă, Îi mulţumesc pentru perioada mea de închisoare care a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Cum poate fi frumoasă? Pentru că niciodată nu L-am simţit pe Hristos atât de aproape cum L-am simţit în închisoare!

Ati cunoscut si alti crestini in timpul detentiei?

Pe Wurmbrand l-am cunoscut la Jilava. Era o arătare, era ca un schelet ambulant. Era ca o bucată de piele aruncată pe un schelet! Omul avea o mare rezistenţă fizică şi spirituală şi-şi trăia închisoarea în spirit ascetic. A fost chinuit, a fost bătut, a fost înfometat... şi... a fost mutat într-o celulă... pentru că mereu şi mereu se petreceau pritoceli pentru ca să nu stabilim legături... şi aşa s-a întâmplat să fiu într-o celulă în care era adus pastorul. Auzisem despre el de la alţii care trecuseră cu el prin celulă: „Este aici pastorul Wurmbrand, care este un evreu convertit la protestantism pe filieră norvegiană.” ...a fost chinuit, bătut, maltratat, dar a rămas mai credincios, mai fidel decât cei care au fost creştini din naştere. Şi bineînţeles că toată lumea era cu urechile şi cu gura pe el. Dar bietul Wurmbrand era aşa de slăbit încât abia îşi trăgea sufletul, răspundea tuturor întrebărilor cu multă amabilitate dar abia trăgându-şi sufletul. A fost un model de reculegere, de interiorizare, de trăire în unire cu Cristos, dar era atât de slab, atât de slăbit, încât numai sufletul era viu în el, iar trupul urma sufletul, era ca o umbră care mergea după sufletul mereu viu, mereu în viaţă. Ăsta era pentru mine acolo Wurmbrand. Îmi dovedea ce înseamnă puterea spiritului, cum spiritul poate să ducă un trup mort după el. Wurmbrand era o mumie, dar care avea un spirit viu în ea şi care târa după ea această mumie... Nu am stat mult cu el, am şi fost pe urmă mutaţi.
Am stat apoi cu Traian Dorz, cu poetul pe care l-am reîntâlnit în libertate, am fost la o înmormântare în Apuseni, unde venise cu toată Oastea lui, şi a cântat acolo... sute de oameni... miliţia pe lângă noi, dar erau prea mulţi ca să fie împiedicaţi, şi era deja după căderea comunismului şi când se făceau manevre de intrare în Europa şi când nu se puteau face arestări, că nu era european acum ca să arestezi pentru credinţă. Şi apoi l-am reîntâlnit pe Wurmbrand fiind trimis în America... Un frate: ”Să ştii că este aici Wurmbrand, nu l-ai întâlnit la Jilava?” „Cum să nu!” „Dacă vrei, te poţi întâlni cu el!” Şi aşa l-am reîntâlnit pe Wurmbrand în America. Bineînţeles că acum poziţia lui era alta, avea la dispoziţie o organizaţie pe care a creat-o el acolo, pentru apărarea sau susţinerea martirilor din Est, organizaţie care trimitea ajutoare în Europa, avea o tipografie, şi văzându-mă că-s cam jerpelit pentru că veneam din România, m-a dus la un magazin al lor, aşa cum am zice noi aici „second hand”, nu era ca la noi second hand ci erau lucruri bune pe care ei le împărţeau gratis. Fiindcă şederea mea în Statele Unite era foarte limitată, eram în străinătate pe o lună... pe 2 săptămâni, şi din Statele Unite a trebuit să plec mai devreme decât aş fi dorit pentru că aveam multe contacte de stabilit în Statele Unite. Sunt însă bucuros că printre cei pe care i-am întâlnit în Statele Unite a fost şi Wurmbrand. Aşa mi s-a întâmpat când am ajuns la Roma, am fost primul român care a ajuns la Roma din Biserica noastră şi m-am dus la cei care se ocupau de Bisericile din răsărit şi bineînţeles că nu am cerut să fiu primit de cel mai mare din acest sector... vine un reprezentant de al lor şi i-am pus o întrebare. „Întrebarea mă depăşeşte, trebuie să vă răspundă şeful.” Mă duc la şef, care era ucrainean, Maruchi(?), „Nu vă pot răspunde la asta... Trebuie să vină cardinalul, care acum este în America.” „Şi când vine cardinalul?” „Peste 2 săptămâni.” „Eu în 4 zile trebuie să fiu în ţară. Dacă vine – vine, dacă nu vine, nu vine! La noi nu este ca aici, să-ţi poţi prelungi paşaportul. Am atâtea zile, atât trebuie să fiu.” Peste 2 zile sunt chemat acolo. Mă întrebam dacă nu am făcut o poznă. De ce mă cheamă, ce-oi fi făcut de mă cheamă la raport?! „Ce s-a întâmplat?” „Vă aşteaptă cardinalul Lordul Sami!” „Păi cardinalul e în America!” „A fost, şi pentru că sunteţi aici, a venit, şi-a întrerupt călătoria în America!” Sunt introdus la Lordul Sami, decepţie profundă... pentru că era un ţigan ca oricare ţigan de la noi!... Ochii bulbucaţi, cu buze groase... până când a deschis gura! Era indian! O mare personalitate! O mare personalitate! „Mi-am întrerupt vizita pentru că sunteţi primul român... nu am vrut să pierd ocazia să mă întâlnesc cu cineva venit din închisorile comuniste!” Şi am discutat cu el... peste 2 zile trebuia să plec! În noaptea următoare se prezintă la mine o doamnă. Eram într-un institul teologic unde femeile nu aveau acces. Şi vine o persoană şi mă anunţă că sunt aşteptat de o doamnă jos. „Ce doamnă la ora asta?” Era 10.30. „Nu ştiu, sunteţi aşteptat de o doamnă jos!” Cobor, jos o doamnă. „Dimineaţa la 6.30 să vă prezentaţi la poarta Santana, sunteţi aşteptat de Sfântul Părinte.” „Dar eu nu am cerut să fiu primit în vizită!...” „Nu ştiu, eu doar am venit să vă transmit acest lucru. Veţi celebra liturghia cu Sfântul Părinte.” „Nu ştiu să oficiez în rit latin!” „Faceţi şi dvs. ce fac ceilalţi!” Dar nici nu am haine de rit latin!” „Vi le-am adus eu aici!” N-am avut ce face... m-am dus, nu mai povestesc celelalte amănunte... şi erau acolo 4 cardinali, 8 episcopi, alţii şi eu. Ne ia pe fiecare pe rând, şi când ajunge la mine, papa se opreşte şi nu zice nimic. Celorlalţi le-a dat mâna şi i-a îmbrăţişat. Ziceam că nici nu sunt eu de nivelul celorlalţi... Şi papa mă examinează de sus până jos, ca şi cum aş fi cineva venit de pe altă lume... Atunci l-am examinat şi eu. Şi eu îl măsuram de sus până jos. Şi am văzut că papa avea reverenda lustruită şi marginile roase. În cele din urmă papa rupe tăcerea şi zice: „Dove sie te?” – De unde sunteţi?” „Din România!” „Din România? Dar ce face credinciosul popor român?” Ce face poporul român?! O întrebare încuietoare! Ce să spun eu că face un popor?! „Poporul român crede şi speră!.. Crede în Dumnezeu şi speră în sfânta providenţă!” Am vorbit cu el 14 minute şi audienţa se încheie aşa: „Fiţi tari în credinţă! Nu vă pierdeţi speranţa! Dar rugaţi-vă, rugaţi-vă mult!” Abia acum îmi dă mâna şi mă îmbrăţişează, până atunci nu eram nimeni, m-a îmbrăţişat şi-mi spune: „Scrieţi!” Aşa s-a terminat călătoria mea în Italia, dar ce am pătimit apoi la întoarcere... la frontieră, la percheziţie, de la frontieră până la Blaj. Încât şi cei din vagon s-au mirat de sălbăticia cu care s-a făcut percheziţia, 4 echipe de haidamaci care mă percheziţionau şi mi-au rupt hainele şi geamantanul. Au înţeles cei din compartiment cine sunt, şi zic: „Acum ne explicăm de ce aţi fost tratat aşa cum aţi fost tratat!” Lucrul nu era deloc nou pentru mine, pentru ei era nou, pentru mine nu era deloc nou, am trecut prin atâtea percheziţii, dar am considerat că şi această jignire a demnităţii a unui cetăţean al unei ţări care se pretinde liberă, această jignire este o mică jertfă care se adaugă la celelalte şi prin care Cristos trebuia mărturisit. Pentru că în orice împrejurare ne aflăm, noi Îl mărturisim sau Îl negăm pe Cristos. A treia posibilitate nu există. Ori Îl mărturiseşti, ori Îl negi! Pe Cristos nu poţi decât să-L mărturiseşti, nu poţi să-L taci! În acel fel mi s-a cerut mie să-L mărturisesc pe Cristos, fiind supus la acel tratament la frontieră, ca oamenii să ştie că aşa se tratează credinţa în România. Pentru că aici am ajuns să readucem ateismul şi prigoana religioasă în regimul ceauşist din România... rădăcinile sunt mult mai vechi, desigur sunt de la începutul lumii, de când Lucifer în cer a strigat: „Nu vreau să slujesc şi-mi voi pune scaunul meu deasupra Celui Preaînalt!” Şi a venit arhanghelul Mihail şi l-a izgonit strigând: Mihail? – Cine este ca Dumnezeu? – De atunci a început lupta împotriva lui Dumnezeu, cunoscând diferite forme de-a lungul istoriei. Însă în contemporaneitate, în vremurile moderne, rădăcinile moderne ale răului sunt în rădăcinile revoluţiei franceze. Asta nu trebuia să uităm! Noi astăzi promovăm revoluţia ca cea mai importantă cucerire a spiritului uman, la care a fost strigat de pe toate tribunele: „Libertate, egalitate şi fraternitate!” Dar este „libertate pentru dulăi, nu pentru căţei”, cum zice fabula românească. „Libertate” striga şi Ceauşescu, „Libertate” a strigat şi Lenin, şi Stalin, dar libertatea nu poate fi câştigată de comunişti decât atunci când este lichidată prin glonţ clasa adversă. În 1946 un fost coleg de-al meu de facultate, Ungur îl chema, „Vino alături de noi!” „Alături de care voi, mă?” „Alături de partidul comunist!” „Dar tu eşti comunist?” „Sunt maior de Securitate! Vino alături de noi, căci altfel vei intra în închisoare! Noi atunci vom stăpâni situaţia în România când fiecare om va trece prin închisoare!” „Eşti nebun, mă?! Cum poţi spune să treacă 20 de milioane prin închisoare?” „N-o lua chiar aşa! Dacă din fiecare familie va fi luat un om, acea familie de frică se va supune!” Şi aşa s-a întâmplat. Aproape că nu este familie în România în care cineva să nu fi suferit vreo arestare. La mine în familie au fost 2, unul a fugit... în alte familii au fost câte 4 şi aşa mai departe. Şi atunci... ca şi pe timpul revoluţiei franceze: libertate – da! Dar pentru revoluţionari, nu pentru toată lumea. Nu se spune că în timpul revoluţiei au fost ucişi 12.000 de preoţi şi de călugări catolici! Nu se spune! Istoria nu spune că Voltaire striga: „Ecrasez l’infame! – Nimiciţi infama!” adică Biserica. Istoria nu spune că Nietszche a zis: “L-am ucis pe Dumnezeu!” Unii L-au ucis pe cruce, alţii L-au ucis în sufletul lor. Noi îl lăudăm, îl proclamăm azi pe Jean Paul Sartre. Dar nu ştim că Jean Paul Sartre era un ateu militant. Noi vorbim astăzi de filozofia materialistă şi de revoluţia pe care a produs-o în concepţia economică Marx. Dar nu se spune că Marx a fost satenist. Wurmbrand spune şi citează poemele satanice ale lui Marx. Asta nu se spune. Lumea nu spune că Lenin a fost homosexual. El l-a omorât pe Kirov care l-a înşelat cu alt bărbat. Iată deci, comunismul acesta are rădăcini în revoluţia franceză, cea care a proclamat abolirea credinţei, a schimbat calendarul tradiţional, a făcut un calendar cu alte denumiri de luni, cu alţi sfinţi, iar pe altarul catedralei Notre Dame din Paris au adus o balerină de la opera din Paris să danseze în pielea goală. Astea sunt „cuceriri” iar ea era „zeiţa raţiunii”, dar istoria nu vorbeşte despre acestea. Ci doar că revoluţia franceză a adus libertate popoarelor. Şi atunci, această contestare a tuturor valorilor pe care le-a adus creştinismul în istoria civilizaţiei universale, a fost climatul, patul germinativ în care a crescut comunismul. Iar comunismul a fost născut de către Lucifer, Marx vorbeşte limpede despre ce-i spune lui Lucifer în liturghiile negre satanice pe care le făcea Marx şi ce instrucţiuni primea Marx de la Lucifer. Iar Lenin nu face decât să pună în aplicare în chip violent, pentru că Marx nu întrevedea violenţa, dar Lenin introduce violenţa în mişcarea revoluţionară pornită de Marx. Ori această negare a tuturor valorilor europene a culturii creştine a produs-o pe plan politic şi mondial Marx şi i-a dat forme violente proclamând asasinatul ca principala armă de luptă şi lovitură de stat Lenin. Noi zicem: Gheorghiu Dej sau Brejnev sau ce ştiu eu care alţii, dar lucrurile pornesc din momentul revoluţiei franceze în care au fost dărâmate toate valorile creştine. Şi revoluţia franceză a fost salvată oarecum de personalitatea lui Napoleon. El nu a ţinut seama despre revoluţionarii lui şi a creat el un propriu concept despre stat şi despre putere, fără ca să mai conteste valorile creştine. Dar răul s-a produs ca într-un dig în care dacă se produce o fisură pe urmă se dărâmă. Şi aşa a apărut comunismul în lume. Atunci, ca noi să înţelegem situaţia de la noi, trebuie să o luăm departe, şi să nu uităm ceea ce spunea Lenin, acest colosal gânditor, şi eu nu mă sfiesc niciodată să o spun, el a fost un geniu, Lenin a spus, printre altele: ”Fiecare om gândeşte cu ceea ce ştie. Nimeni nu poate gândi cu noţiunile pe care nu le are. Să-i dăm noi noţiunile cu care să gândească.” Şi aşa a lichidat orice sistem de informaţie necomunist, „să-i dăm noi numai informaţiile noastre, să avem noi monopolul informaţiei şi atunci toţi vor gândi ca noi!” Lenin, asta este o intuiţie de geniu. A doua: fără să facă anchete sociale, Lenin a spus: „Cu o cartelă şi cu un bici eu voi stăpâni masele!” Cartela însemna alimentaţia raţionată şi distribuită după dispoziţiile partidului şi biciul însemnează Securitatea.” Cu foamea şi cu Securitatea voi stăpâni societatea!” Astea nu se spun, dar eu le-am citit pe timpul lui Antonescu când am primit la facultate o lucrare despre revoluţie şi atunci profesorul meu mi-a deschis accesul la Biblioteca Academiei Române unde erau cărţile interzise ale comuniştilor. Toată literatura comunistă pe care comuniştii nu o ştiau. Acolo le-am citit eu pe acestea, de când eram student. Dar acesta a fost planul lui Dumnezeu, şi fiindcă aşa a fost planul lui Dumnezeu să citesc, am citit dar iată că nu mi-am îndeplinit datoria de a scrie ceea ce amtrăit şi ceea ce am văzut. Dacă-mi va mai da Dumnezeu putere, am să o fac şi pe asta. Pentru istorie.
Este o deficienţă a sistemului nostru educativ. Să nu uităm că toată şcoala noastră românească este produsul şcolii apusene, de unde a fost scos Dumnezeu din şcoli şi din Biserici. Potrivit aceluiaşi principiu al lui Lenin: „să le dăm oamenilor să găndească” şi de aceea se difuzează numai anumite ştiri, se tac. Dacă în liceu spunem elevilor anumite lucruri, ei ştiu ceea ce li se spune. Ceea ce nu li se spune, nu ştiu. Şi se fixează pe mintea lor informaţia pe care au primit-o. Şi vor gândi cu acea informaţie. Şcoala noastră românească din trecut nu a urmărit formarea personalităţilor. A fost o mare dispută între 2 miniştri de educaţie, Spiru Haret şi Constantin Anghelescu: ce vrem să facem cu şcoala, capete bine structurate sau capete bine informate? Spiru Haret zicea: capete bine structurate, el era inginer astronom. Anghelescu era medic: dăm capete bine informate. Şi atunci au băgat în capetele elevilor cât mai multe noţiuni dar nu le-au format un sistem de gândire să poată face faţă problemelor pe care le va pune viaţa. Ştiau ce spune cutate, ce spune cutare, dar nu aveau un sistem de gândire. Comuniştii au făcut aceasta. Au dat un sistem de gândire, şi noi gândim comunist. De ce? Pentru că avem noţiuni legate de şcoala comunistă. Aşa încât printre explicaţiile pe care putem să le dăm stării de spirit de la noi de astăzi, este: şcoala care a creat intelectualitatea românească, un intelectualism fără orizont spiritual, fără credinţă. La zoologie învăţam una, la filozofie alta, la botanică învăţam alta, la istorie învăţam alta, noţiuni care se contraziceau. Nu aveau o gândire coerentă şi organizată. Acest om este trimis în lume fără ideal, fără preocupări morale, numai cu dorinţa de parvenire şi de a şti cât mai multe dar nu cât mai mult adevărul, ci de a şti cât mai mult, chiar şi minciuni, dar să ştim cât mai mult. Acest om a pătruns în lume dezarmat şi uşor vulnerabil, coruptibil, pentru a nu avea nici un ideal. Ori Cristos ne-a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” „Nu ne trebuie Calea, Adevărul lui Cristos!...” Dacă nu ne-au trebuit acestea, le-am avut pe ale lui Marx. Deci, după mine ar trebui să se înceapă viaţa de la Cristos, dar nu să ştim pe de rost Decalogul, nu asta este important, important este să-l trăim. Pentru că eu, ţin minte, ştiam într-o vreme toate statele uniunii americane, toate 49 state care apoi au devenit 50, puteam să le spun pe toate cu capitalele lor, mi-a plăcut geografia, dar asta nu însemnează că eram american!... Tot aşa, eu pot să ştiu decalogul, Biblia pe de rost, dar asta nu însemnează că sunt creştin!..., însemnează că am o memorie prodigioasă. Important este cât trăim din ceea ce ştim şi cât din ceea ce ştim reprezintă adevărul şi cât din adevăr trăim cu iubire. Că s-ar putea să ştim adevărul, am stat (închis) cu profesori universitari care ştiau Biblia şi teologia foarte bine, dar care nu trăiau adevărul, îl ştiau, dar nu-l trăiau. Deci în primul rând. Să pornim de la adevăr, care este Cristos, şi în al doilea rând, să iubim ce ştim şi să trăim ceea ce iubim şi ceea ce credem. În viaţa noastră nu există această corelaţie între a şti, a crede şi a iubi. Ne place să ştim, dar nu credem ceea ce ştim. Nu trăim ceea ce ştim, nu iubim ceea ce ştim, nu ne identificăm cu adevărul pe care ni l-a dat Cristos. Îl ştim, dar nu-l trăim. Câţi dintre tinerii de astăzi care se duc la căsătorie, ştiu ce este căsătoria? Câţi dintre cei care se duc la cursuri de religie îşi trăiesc cursul de religie, şi-i dau forma concretă de viaţă, nu o informaţie intelectuală?... Ci o trăire... Cuvântul atâta putere are câtă trăire comunică! Nu comunică trăire?... Comunică doar informaţie, dar trebuie să comunice trăire! Cristos a fost viaţă, nu a fost informaţie. A fost viaţă şi a venit ca să ne dea viaţă ca să avem mai multă viaţă. Deci aş zice să o luăm de la început: cunoaşterea adevărului, iubirea adevărului şi trăirea adevărului. Nu vrem să ne furăm căciula, zicând că suntem ceea ce nu suntem. Am avut odată un vis, unul cutremurător, în închisoare: eram pe o pajişte bombată, cum ar fi pe coama unui deal lin, frumoasă, verde, şi printr-o iarbă care era până la genunchi, vine Isus. S-a oprit în faţa mea. Isus era sever. „Să nu spui niciodată că eşti ceea ce nu eşti, că faci ceea ce nu faci!” Asta este falsitatea civilizaţiei noastre: spunem că suntem ceea ce nu suntem şi că facem ceea ce nu facem. Aceasta este deci o civilizaţie a minciunii. Şi această mustrare pe care mi-a făcut-o atunci Isus mereu îmi iese în faţă, să nu apar în faţa Lui ca unul ce spun că sunt ceea ce nu sunt sau să spun că fac ceea ce nu fac. Pentru că El a fost adevărul iar adevărul nu-l poţi mărturisi prin minciuni, spunând că eşti ceea ce nu eşti. Dar unora Dumnezeu le-a dat prilejul ca adevărul pe care-l au, cu voia sau fără voia lor, să fie puşi în situaţia să-l mărturisească. Şi ca să-l mărturisească, Dumnezeu le-a dat putere ca să mărturisească adevărul cu ani de închisoare, cu bătăi, cu marginalizări, cu calomnii, dar „dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni.” Şi faptul că cineva este prigonit este un semn că este al lui Cristos. „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său. Dar fiindcă Eu v-am ales din lume, lumea vă urăşte.” Cam asta este istoria Bisericii noastre şi istoria creştinismului nostru românesc autentic. De aceea este batjocorit, pentru că este al lui Dumnezeu. Căci dacă ar fi din lumea aceasta, lumea l-ar iubi. Dar pentru că nu este din lumea aceasta, lumea nu-l iubeşte pentru că nu cunoaşte adevărul. Şi poate că toată educaţia ar trebui să pornească de acolo, de la cunoaşterea adevărului, de la iubirea adevărului, pentru a putea trăi ceea ce iubim. Pentru că nu trăim adevărul decât în măsura în care îl iubim. Altfel îl minţim, îl simulăm.
Slăvit să fie Domnul! Toate spre mai-mare-mărirea Lui!

......

Soţia mea a luat mai înainte poza care ne reprezenta pe noi pentru că mereu spune: „nu eu sunt cea care trebuie să apar! De fiecare dată când avem o vizită mai ieşită din comun ea scoate fotografia, pe care eu totuşi eu o păstrez ca semn de aducere aminte al necontenitei sale prezenţe alături de mine. Şi atunci când lucrez, ca şi în închisoare privesc la ea, şi simţim că lucrăm împreună. Însă mai înainte spuneam că de fiecare dată când vine un frate de credinţă la mine, am impresia că mă întâlnesc cu mine însumi. Şi nu este o vorbă de circumstanţă, pentru că trăiesc în modul cel mai autentic credinţa lui Hristos care e în egală măsură în mine ca şi în fratele meu. Aceasta ar trebui să fie starea de spirit care să ne domine pe fiecare şi pe care dacă am reuşi să o facem vie în conştiinţa fiecăruia din noi, cu siguranţă că întregul peisaj social şi moral al lumii în care trăim s-ar schimba pentru că nu am mai acţiona ca entităţi separate ci ca componente ale unei unităţi mai mari care este Dumnezeu. În Dumnezeire nu este conflict, există o unitate în Dumnezeire care este realizată prin iubire. Sfântul Duh este iubire, Sfântul Duh este Cel care-L uneşte pe Fiul cu Tatăl, şi Sfântul Duh este Cel care-L uneşte pe Dumnezeu cu omenirea. Ca atare, noi iubindu-ne unul pe altul manifestăm prezenţa Sfântului Duh, Cel care unindu-L pe Tatăl cu Fiul şi unind creaţiunea cu Dumnezeirea, ne uneşte şi pe noi cu Dumnezeirea şi pe noi între noi, realizând astfel o prezenţă terestră a Dumnezeirii, o prezenţă intraumană a Dumnezeirii în suflele noastre. De fapt, acesta şi este sensul expresiei „Cristosul teantric”, Cristosul făcut om, ca să poată să fie cu noi şi în noi. Cu noi, nu doar simbolic, teoretic, ci cu noi în aşa fel încât să-L putem vedea pe chipul fratelui nostru. Sunt gânduri pe care le-am avut tot timpul în închisoare, m-au alimentat şi mai acut şi în singurătatea pe care am trăit-o mai acut afară decât în închisoare. Deşi în închisoare eram izolat de lume, nu eram izolat de sufletele oamenilor. Lumea de afară este manifestată mai ales fără Dumnezeu, deci oarecum fără mine căci eu Îl purtam pe Dumnezeu în mine. Acea societate mă excludea pe mine din rândurile ei, în închisoare reuşind să-L fac prezent pe Dumnezeu în sufletele oamenilor şi să-I potenţez prezenţa în mine prin iubire... nu am fost singur pentru că eram mereu cu Dumnezeul din mine şi cu Dumnezeul din mine totdeauna Îl găseam pe Dumnezeul prezent în sufletele celorlalţi. Astfel că se realiza o unitate care mă făcea să nu mă simt singur şi să mă simt totdeauna cu Dumnezeu. În închisoare am avut şi marele avantaj că puteam vorbi... desigur, în afara perioadelor în care era interzis să vorbim, în afară de perioadele în care eram izolaţi, dar şi în cea mai neagră izolare, avându-L pe Dumnezeu în mine, nu mă simţeam singur. Şi conversam cu Dumnezeu aşa cum discut cu orice om: „Doamne, mă vezi cât sunt de slab... Doamne, mă vezi cum mă prăbuşesc, Doamne, mă vezi cum mă topesc... Dar mi-aduc aminte că ai spus: Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor!” Şi nu ai minţit! Şi retrăind Cuvântul lui Hristos permanent reactualizându-L, am transformat actualitatea într-o permanenţă, actualitatea prezenţei lui Hristos devenind permanenţă, prezentul se prelungeşte în veşnicia lui Hristos. Dar iată că mi-a dat Dumnezeu ani de închisoare în care să pot vorbi, şi mi se întâmpla să vorbesc şi 10 ore pe zi. La sfârşitul a 10 ore de vorbit pe zi, trăite la intensitate dublă, intensitate pentru că trăiam ceea ce spuneam, dar şi pentru că eram conştient de primejdia în care plutesc... la capătul a 10 ore de vorbit mă simţeam înaripat... nu vorbeam eu, ci vorbea Spiritul care-ţi dădea aripi spre Dumnezeu. Iată însă că am ieşit afară, şi dacă vizita nu permitea pătrunderea pumnului în gurile noastre, dacă frigul sau zăbrelele nu ne interziceau să vorbim, afară frica ne-a obligat să tăcem. Şi de ceea ce nu mi-a fost frică înăuntru, mi-a fost frică afară. Frică din mai multe motive: celor dinăuntru nu le puteam face rău vorbind, căci erau închişi. Mai mult decât închişi nu puteam să-i fac. Celor de afară puteam să le fac rău expunându-i să asculte cuvintele condamnate, interzise de către regim. Şi de aceea, afară am tăcut. Până când a venit posibilitatea de a ieşi în piaţă şi am anunţat lumea din gură în gură că duminică va fi liturghie în faţa statuii lui Matei Corvinul. Era singurul loc unde puteam aşeza acest altar, deşi patronajul – Matei Corvinul – nu era tocmai potrivit, dar ca punct geografic, alt loc mai potrivit nu găseam. Şi se adunau acolo mii de oameni. Această mulţime de oameni cu care mă simţeam comunitar, ca în închisoare, l-a redeşteptat în mine pe cel care vorbea în închisoare şi cu acelaşi elan cu care vorbeam în închisoare, vorbeam acum în public. Deşi vorbind vedeam pe cei care ascultau, nu miile de credincioşi, ci zecile de spioni, îmi recunoşteam anchetatorii pentru că eram frecvent chemat la Securitate, îi recunoşteam... şi am început să-i invectivez, pentru că era momentul politic în care nu puteam fi arestaţi. Şi am învăţat în închisoare un principiu de strategie de la un fost ofiţer de stat major: niciodată din faţa inamicului să nu te retragi mai mult decât trebuie şi să nu înaintezi mai mult decât trebuie. Niciodată, între tine şi inamic să nu rămână un spaţiu neocupat. Să ocupi totdeauna spaţiul liber. Şi era un moment în care puteam să ocup spaţiul lăsat liber prin retragerea Securităţii, ei erau intraţi în defensivă, era momentul să intru eu în ofensivă. Şi am început să-i invectivez, să-i apostrofez. „Sunteţi şi acum aici! Şi acum, când căutaţi să afirmaţi libertatea, sunteţi aici şi încercaţi să gâtuiţi libertatea!” Dar fiindcă această formă de a-mi manifesta credinţa era incomodă pentru regim, episcopii noştri au fost şantajaţi prin mine: „Dacă-l mai lăsaţi să mai vorbească, aţi ratat orice şansă de ecumenism!” Noi nu avem nevoie de luptători de frundă ca să putem realiza ecumenismul, avem nevoie de oameni supuşi, de oameni paşnici, nu de oameni care să ne atace continuu. Şi s-a accentuat această modalitate de existenţă, să acceptăm să trăim cu pumnul în gură ca să poată să vorbească alţii. Pe lângă această formă de tăcere, a fost şi o tăcere pe care mi-am impus-o din interior, pe alt plan. Mereu am fost sfătuit să scriu, şi nu am scris. M-am întâlnit cu persoane venite din străinătate. Cunoşteau situaţia Bisericii noastre, ştiau prin ce am trecut. „De ce nu scrii?” A scrie înseamnă a scrie despre mine. Oricât aş încerca să mă estompez, totuşi eu sunt prezent, eu sunt totuşi naratorul care a văzut şi care a cunoscut, pe de o parte. Pe de altă parte, este un adevăr: în copilărie înveţi să vorbeşti. La maturitate înveţi să taci. Când taci din înfrânare este un merit, când taci din motive naturale, nu spirituale, este o ruşine.
A dat Dumnezeu să primim înapoi catedrala. Am fost primul care am intrat în catedrală. Am fost primul care am făcut liturghie în catedrală. Am fost primul care a vorbit. N-am considerat că ecumenismul acesta fals, care ne băga pumnul în gură, ca să nu spunem adevărul e un ecumenism adevărat. „Adevărul vă va face liberi” şi nu vom fi niciodată liberi ascunzând adevărul. Nu ne putem întemeia relaţiile dintre noi decât pe sinceritate, pe adevăr şi pe iubire. Nu am spus niciodată adevărul cu ură împotriva cuiva. Ci l-am spus conştient că-i fac un bine dezvăluindu-i adevărul chiar şi despre sine, pentru că multă lume nu-şi cunoaşte adevărul despre sine. Am trăit 50 ani sub imperiul minciunii şi potrivit învăţăturii „marelui nostru Lenin”, fiecare om este ceea ce ştie şi a avut grijă partidul să ştim ceea ce era convenabil pentru el, să ne formeze gândirea cu informaţiile pe care ni le dădea partidul. Astfel, am fost tot timpul convins că spunând adevărul, fac un bine atât celor care mă ascultă cât şi celor care mă citesc. Pentru că multă lume necunoscând adevărul, trăieşte fără să vrea – în minciună. Îşi clădeşte trăirea şi comportamentul pe baza unor minciuni care au fost inoculate în conştiinţă.
Din două motive suntem în întuneric: odată este întunericul pe care ni-l impun sistemele informative pe care le folosim. Întreaga societate românească este manipulată de canalele de informaţie care ne transmit nu adevărul ci minciuna. Pentru că nu este adevărat moral uman dezmăţul pe care ni-l prezintă televiziunea. Nu poţi deschide un ecran de televiziune fără ca să vezi dezmăţul lăbărţat promovat de o instituţie de stat. Presa ne dă acele informaţii care sunt convenabile, presei însă îi este ruşine să prezinte învăţătura lui Hristos şi imaginea lui Dumnezeu. Presa prezintă atât din Hristos şi din peisajul sacru cât serveşte intereselor sale de a induce lumea în eroare. Ca să creeze iluzia că în România există o reală libertate. Dar când 90% din programele de televiziune sunt programe de corupţie morală şi intelectuală, cum mai putem spune că trăim în lumină, în lumina pe care ne-o aduce mass-media manipulată de stat, care e sursa întunericului în care trăim. Societatea ne întunecă percepţia despre lume. Trăim în întuneric şi dintr-un alt motiv: din cauza inerţiei noastre. Din cauza indolenţei noastre. Ne-am obişnuit sub regimul paternal al comunismului care ne dădea totul, chiar şi închisori nu doar mâncări, nu doar cornul şi lăpticul, dar şi minciuna. Şi eram fericiţi să găsim un sfert de kg de carne datorită bunăvoinţei partidului, pentru că sărăcia era dominantă. Obişnuiţi să trăim în bruma de libertate şi de belşug pe care o permitea partidul, politica partidului de strunire a maselor, că Lenin spunea, când ajunsese într-o criză cu numărul mare al deţinuţilor politici, „eu cu biciul şi cu cartela voi putea stăpâni toată populaţia!” Cu alte cuvinte, cu teroarea şi cu foamea. Aşa a şi făcut, aşa şi-a asigurat dominaţia. Astăzi nu se mai foloseşte biciul, se foloseşte corupţia, corupţia minţilor prin informaţiile eronate. Eroarea este întuneric, adevărul este lumină. Dar o a doua sursă de întuneric este, cum spuneam, indolenţa noastră. Nu ne străduim să ieşim din întuneric, nu ne străduim să-L cunoaştem pe Hristos. Nu ne străduim să cunoaştem adevărul. Şi deşi ne mărturisim ai lui Hristos, nu ştim că Hristos a spus: „Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” şi nu ştim că acest Cuvânt operează nu în eter ci operează în social. În eter operează prin Însăşi natura Dumnezeirii, dar în social operează în colaborare cu noi. Noi acceptăm această descoperire că El se află cu noi în acea măsură în care cooperăm cu El la instaurarea domniei luminii în sufletele noastre. Aveam mai zilele trecute un moment de cumpănă: să vorbesc sau să nu vorbesc? Pentru că pe de o parte mă simţeam obosit, pe de altă parte auditoriul nu era convenabil discursului meu, vorbirii mele. „Dacă nu veţi vorbi voi, vor vorbi pietrele”. Dacă nu vorbesc eu, vorbeşte Securitatea, vorbeşte partidul care este viu şi acum!... Vorbeşte televiziunea, vorbeşte imoralitatea instaurată peste tot în lume, vorbesc armele. Iar noi, cei care ne numim fii luminii, noi tăcem. Aceasta m-a învăţat vârsta: să tac. În copilărie am învăţat să vorbesc, vârsta şi frica mă învaţă să tac. De aceea, lupt permanent cu mine, cu omul înfrânt din mine, pentru că nu pot să nu recunosc că închisoarea m-a costat... mi-a frânt elanul, mi-a sugrumat respiraţia, şi ca să pot respira în continuare liber aerul curat al adevărului, trebuie să fac eforturi continue. De aceea nu pot să-mi permit niciodată să pierd nici o clipă. Permanent Îl caut pe Hristos în toate cărţile, în toţi oamenii şi în tot ceea ce fac, pentru că găsindu-L pe Dumnezeu în Biblie, în cărţi, în oameni, îmi găsesc libertatea şi mă regăsesc pe mine, în aceasta este lumina şi lumina nu o poţi câştiga decât trudindu-te spre ea, decât căţărându-te pe muntele de lumină care este Hristos. Şi când am ajuns la vârful de lumină, la muntele de lumină, mă simt ca în copilărie când căutam să mă caţăr în copaci până la cele mai subţiri ramuri ale sale pe care adunându-le, să-mi fie sprijin să-mi ridic capul deasupra copacilor. Tata: „mă, da’ de ce te tot urci până în vârful copacului?” „Ca să fiu mai aproape de Dumnezeu!” Pentru mine Dumnezeu era în cer, în cerul copilăriei mele... desigur, azi am altă concepţie despre cer, cerul este în mine uneori când reuşesc să conştientizez prezenţa lui Dumnezeu în mine. Sunt în cer şi cerul se află în mine. Dar când nu am această conştiinţă lucidă şi când nu trăiesc conform ei, că este în mine şi că eu îl pot turna în sufletele celorlalţi oameni, atunci trebuie să mă caţăr într-un copac, ca să mă apropii măcar de cerul fizic al Dumnezeirii, dacă nu de cerul lăuntric al Dumnezeirii prezente în mine. De aceea căutarea lui Dumnezeu presupune o necontenită trudă pe calea cea îngustă. De aceea, fiindcă sunt un insomniac, dorm 2 ore pe noapte, de asta sunt aşa obosit... Ce fac noaptea? Nu aprind lumina ca să nu trezesc pe soţia mea. Nu pot ieşi din cameră pentru că are o ureche extrem de sensibilă. Şi atunci stau neclintit în pat, evitând să mă mişc ca să nu o trezesc din somn. Este o formă a dragostei mele faţă de ea. Dar este şi o cale de a mă uni cu Dumnezeu. Şi nu reuşesc totdeauna, dar încerc toată noaptea să mă rog. Şi chiar dacă efortul meu nu se soldează cu efecte reale, Dumnezeu ia în considerare efortul, strădania mea de a ajunge la El. Şi mă scol dimineaţa odihnit pentru că m-am străduit să-L găsesc pe Dumnezeu. Dumnezeu îmi răsplăteşte zilnic strădania de peste noapte dându-mi a doua zi puteri să pot să lucrez pentru El. De aceea, în acest moment m-aţi prins asupra faptului, m-aţi prins în flagrant delict scriindu-mi amintirile şi trăirile din închisoare. Însuşi titlul pe care l-am pus acestor trăiri este grăitor despre motivaţia pe care o am scriind. Am fost motivat puternic să nu scriu, pe de o parte de frică, pe de o parte să nu mă etalez pe mine, pe de altă parte de o falsă pudoare. Azi e ruşine să vorbeşti despre problemele intime ale conştiinţei, nu e ruşine să vorbeşti imoralităţi. De tine să vorbeşti – e o lipsă de pudoare, zice societatea de astăzi. Şi de aceea, dacă de 40 ani nu am scris nimic, azi am 500 de pagini scrise, puse sub acest titlu: „Tăceri care se cer rostite”.
Eram odată la capătul puterilor, pentru că alergasem incredibil, cu toată ruşinea că voi fi dezminţit de oamenii realişti, alergasem 4 luni de zile, pentru că cine nu alerga, murea. Şi dacă eu exist, exist pentru că am alergat. Se mai şi zice: mişcarea este viaţă. Iar mie mişcarea, alergarea prin închisoare, mi-a conservat viaţa. Lângă mine au murit oameni care nu au vrut să mişte neavând energia... voinţa necesară să umble, erau convinşi că nu vor putea rezista şi se prăbuşeau în sine înainte de a se prăbuşi pe podea. Eu însă ştiam că Dumnezeu este cu mine şi că Dumnezeu nu-mi dă încercări mai mari decât pot să le biruiesc. Şi dacă Dumnezeu îmi dă o încercare, înseamnă că mi-a dat şi harul necesar ca să o pot birui. Încrezător în această prezenţă fortifiantă a harului, corespunzătare gravităţii încercării la care eram supus, am mers, şi am mers 4 luni oprindu-mă numai la amiază la ora 12 când intra soarele în celulă. Acesta este faptul fizic, dar faptul spiritual mi se pare mult mai mare decât performanţa sportivă de a merge necontenit. Când Domnul este cu mine, de cine mă voi teme? ‘Iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor’. ‘Ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă’. Şi dacă era o imposibilitate fizică şi intelectuală să mergi 4 luni, dacă era imposibilitate fizică şi biologică să rezist pe ger 4 luni de zile fără geamuri şi dezbrăcat, sumar îmbrăcat vreau să spun, omeneşte era imposibil, dar lui Dumnezeu nu Îi era imposibil. Şi dacă mi-a dat să trăiesc această luptă cu viaţa, înseamnă că mi-a dat şi harul. Şi dacă un om cade în ispită sau într-o luptă, nu cade fiindcă nu a avut harul de a birui ispita sau de a birui lupta, ci pentru că nu s-a folosit de harul pe care i l-a dat Dumnezeu ca să biruiască. Am mers 4 luni de zile conştient că Dumnezeu nu mă pune la o încercare pe care nu o pot birui. Deci ceea ce a constituit pentru mine tăria în această strădanie de a mă menţine în viaţă a fost conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în mine, că El este aici şi a-L părăsi lăsându-mă înfrânt înseamnă a-L trăda pe Dumnezeu! El a venit la mine, iar eu nu vreau să rămân la El pentru că nu am încredere în El... nu cred în Cuvântul Lui: ‘iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor’. Deci nu am vrut neapărat să vă povestesc un moment fizic al vieţii mele, cât un moment spiritual, un moment de credinţă. Această aventură a spiritului, de a te aventura înainte cu curajul pe care ţi-l dă prezenţa lui Dumnezeu în tine, aceasta a fost aventura celor 4 luni de zile de alergat în ger. Performanţa nu a fost a mea, a fost a lui Dumnezeu care a alergat alături de mine. Atunci L-am văzut pe Dumnezeu nu în ipostaza de Dumnezeu care e înălţat pe tron, n-am văzut pe Dumnezeu persoană fixată în icoane, ci L-am văzut pe Dumnezeu maratonist alergând alături de mine, pentru că dacă nu ar fi fost El, nici eu nu aş fi alergat. Aceasta a fost semnificaţia adâncă a existenţei mele, lumea o numeşte extraordinară, „se vede că ai fost sportiv”, astea sunt poveşti... puteam eu să fiu adevărat maratonist, dar dacă nu aş fi crezut în Dumnezeu probabil că aş fi căzut la capătul a un km. Dar aşa am alergat fără să număr kilometri, 4 luni de zile, pentru că permanent Dumnezeu făcea - iertaţi-mi expresia - jogging cu mine. Mergea Dumnezeu cu mine, S-a înhămat să-mi târâie trupul după El, meritul meu este numai acela că m-am ţinut de Dumnezeu. M-am lăsat târât de El în această aventură a fizicului târât de spirit.
Tit Liviu Chinezu a realizat în primul rând o performanţă de ordin moral, spiritual aş zice. Era un om de carte, permanent îl găseam studiind, era un profesor excepţional, un perfecţionist, scria cu mare minuţie şi cu mare grijă să spună corect astfel încât să satisfacă toate exigenţele, să fie înţeles şi de cel mai simplu om dar să fie mulţumit şi cel mai pretenţios om. Şi acest om de carte, în momentul în care episcopia, conducerea Bisericii, a considerat necesar, că un om de valoarea sa trebuie să fie în Bucureşti, ca prin capacitatea sa intelectuală să se situeze la nivelul oricăror intelectuali din Bucureşti, l-a trimis la Bucureşti, omul a ieşit din bibliotecă şi a intrat în vacarmul Bucureştilor. Această capacitate de a renunţa la sine, la deliciul cărţilor, deliciul adoraţiei lui Dumnezeu în intimitate, şi a se duce în zarva Bucureştilor, pentru mine a fost un mare eroism. S-a dus la Bucureşti, mă întrebam ce va face el la Bucureşti părăsind bibliotecile Blajului. Nu era un slujitor – liturgist spectaculos, avea o voce mică, fără forţă, dar cine l-asculta pe el slujind se lăsa furat, pătruns de evlavia lui şi de căldura intimă a conversaţiei sale cu Hristos. Modest fără spectacol, fără declaraţii spectaculoase şi sonore, a intrat în închisoare, în proces a fost foarte modest, şi-a acceptat cu smerenie osânda şi a ajuns la Sighet. Dar l-a întrebat părintele Eugen Popa: „frate Liviu, de ce cânţi tu în închisoare?” Pentru că el fiind mai tânăr între episcopii de acolo s-a dus să taie lemne în curte. Şi iarna tăia lemne în curte, sau vara - pentru bucătărie, nu pentru a-i încălzi pe oameni, „măi, cânt de bucurie pentru că aici în închisoare m-a adus Dumnezeu, dar m-a adus în voinţa Lui!” Asupra acestui lucru voi reveni mai târziu. „Cânt de bucurie pentru că sunt cu Hristos şi cânt de bucurie pentru că vă pot alunga vouă gândurile, căci sunt între noi oameni şi necredincioşi, iar eu cântându-le, le mai alung tristeţile”. Spuneam că voi reveni asupra acestui gând, am fost şi eu înspăimântat de anchetele prin care am trecut, descumpănit, dar niciodată înfrânt, totdeauna torturat şi frământat, până în momentul în care ajuns la tribunal procurorul a spus: „la dosarul inculpatului nu se află nici o probă de acuzare!” Cu alte cuvinte, eu eram condamnat fără vină. Dacă sunt condamnat fără vină, înseamnă că este voia lui Dumnezeu, ăştia nu au de ce să mă condamne. Dumnezeu mă trimite la închisoare potrivit unui plan al Său, nu că aş fi greşit împotriva acestui regim, ci ca să-mi ispăşesc poate păcatele, sau poate ca să câştig anumite merite sau ca să-L vestesc pe Cristos în închisoare. De aceea, în momentul în care procurorul, acela care trebuie să te acuze, a declarat în public: „nu se află nici o probă despre vinovăţia Lui, dar dacă nu ar fi vinovat nu ar fi aici!” În acel moment m-am simţit eliberat: iată că nu pentru o vină împotriva regimului sunt închis, deşi eram un anti-comunist convins prin credinţă, dar eram acolo fără această vină. Nu mă condamnau pentru aceasta, nu aveau nici o probă la dosar, mă condamnau pentru că eram acolo! Eram acolo fiindcă aşa a vrut Dumnezeu. Momentul acesta a fost pentru mine un moment de eliberare, am fost eliberat de toate angoasele mele, de aceea îl înţeleg foarte bine pe Liviu Chinezu care spunea în închisoare că este vesel că împlinind planul lui Dumnezeu este cu Dumnezeu împreună. El nu a fost torturat în mod sălbatic cum s-a întâmplat cu alţii, cu Vasile Eftimie care a fost ucis, literalmente în cel mai adevărat sens al cuvântului – zdrobit! El nu a păţit aşa ceva. De altfel nici nu aveai în cine să loveşti, era aşa de moale, aşa de duios, aşa de împăcat cu sine încât aveai senzaţia că dai într-o pernă, nu într-un perete. Dar dacă regimul nu a fost agresiv corporal, a secătuit prin înfometare şi prin frig. Când era mai frig, când era mai flămând, Chinezu cânta. Şi-mi aduce aminte această dispoziţie sufletească de creştinii care mergeau în circurile romane în grupuri cântând. El îşi trăia mergerea spre moarte în cântec, nu cântec de lamentare, ci cântec de bucurie. „Mergem la Cristos!” Acesta era acel blajin, acel studios, acel mare maestru de viaţă spirituală Chinezu, pe care nu ţi-l închipuiai niciodată vehement, niciodată ofensiv, dar când mergea la moarte mergea cântând. Cred că este una din formele de sfinţenie şi de eroism creştin, pe care lumea nu o cunoaşte şi pe care puţinul timp pe care l-am avut la dispoziţie ca să vorbesc şi să intru în toate aspectele personalităţii sale, dar din darul lui Dumnezeu eu i-am cunoscut pe toţi şi sunt singurul în viaţă dintre cei care i-au cunoscut pe toţi, fiindcă mai sunt în viaţă oameni în vârstă (dintre cei închişi n.r.) dar care nu mai au capacitatea de a vorbi. Părintele Prunduş de exemplu nu mai are capacitatea să scrie, eventual povesteşte şi alţii ascultă. Părintele Necula de la Dej îşi păstrează încă capacitatea de a scrie, dar ca şi părintele Eugen, şi-a pierdut forţa verbului, sau Părintele Neamţu care este un cristal de cunoştinţe teologice, dar care nu poate scrie pentru că are Parkinson şi nu poate vorbi pentru că îi tremură vocea. Şi atunci, iată-mă în situaţia în care, deşi s-au întâmpat atâtea lucruri în Biserică şi care nu pot fi cunoscute, fiindcă cei care puteau să vorbească nu mai sunt, iar cei care au putut şi pot să vorbească, au tăcut, cum sunt eu! Şi nu am scris aproape nimic! Adică din această dramă consumată pe viu de slujitorii Bisericii, s-a scris foarte puţin, în schimb diavolul şi duşmănia au scris mult. Iar noi cei care suntem înfieraţi, noi cei mai mulţi, am intrat în pământ. Şi eu sunt pe jumătate în pământ, şi capul mi-a rămas afară. Şi cât îmi rămâne capul afară, voi vorbi. Am terminat memoriile mele din închisoare. Acum le revizuiesc. Am peste 500 de pagini, dar în care eu nu mă plimb cu camera de luat vederi dintr-nu colţ într-altul. Eu fac endoscopie, cum astăzi prin mijloacele tehnice, medicina pătrunde până la inimă, eu la fel prezint închisoarea de dinăuntrul celui care o trăieşte, ce simte cel care este bătut, ce gândeşte, ce conţine lacrima unui deţinut, ce gânduri conţine o lacrimă, oamenii descrie în general frigul, foamea, trăirea interioară a acestor mijloace de tortură, ori nu au capacitatea de a se exprima, ori oamenii nu au capacitatea de analiză. Şi atunci pentru că din toată tortura noastră din închisoare lipseşte analiza lăuntrică a suferinţei, eu mi-am ales această formă de prezentare a vieţii din închisoare, de dinăuntrul suferinţei nu ca spectacol, ci ca trăire. De aceea şi titlul memoriilor mele este acesta: „Tăceri care se cer rostite”. Şi acum încerc să le rostesc.
În fond, ce este Biserica? Nu este doar o comunitate de persoane, ci este o comuniune de persoane, prin comuniune înţelegând acele persoane care sunt cotopite sufleteşte. Şi o Biserică e Biserică în măsura în care îşi trăieşte comuniunea eclesială. Dacă e numai o unitate statistică, o însumare de indivizi, aceea nu e Biserică! Aceea e o sală de spectacol, e un teren sportiv, o tribună. Dar câtă vreme Biserica este o comuniune, ea trebuie să trăiască cuvintele lui Hristos: „rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi!” În măsura în care deci o Biserică se simte că-L trăieşte pe Hristos, că în ea trăieşte Hristos, ea trebuie să reproducă viaţa lui Hristos în ea şi în lume, ori Cristos nu a făcut ca Ioan în tinereţea sa, să se ducă în pustiu, sau cum au făcut pustnicii în veacurile de mai târziu în pustia Egiptului sau altele, să se retragă şi să trăiască în reculegere... şi Hristos a avut momente de reculegere, despre Isus spune Evanghelia că S-a dus în pustiu, dar e greşit spus „în pustiu”, ci în singurătate. Pentru că unde a trăit Hristos nu era pustiu, dar erau şi locuri neumblate. Şi Hristos, ca să Se roage, Se ducea în acele locuri neumblate. Dar altfel, Hristos S-a întrupat nu ca să trăiască în locurile neumblate, ci ca să vestească adevărul lui Dumnezeu. Şi atunci o Biserică e Biserică în măsura în care Îl exprimă pe Hristos în complexitatea Sa şi nu ne putem închipui personalitatea lui Hristos redusă la retragerea în singurătate, ci modul existenţial al lui Hristos a fost unul public. Unul de pătrundere prin misionarism în sufletele oamenilor. Hristos este Păstorul care-Şi caută oile pierdute. Biserica trebuie să fie aceea care-şi caută oile pierdute. De aceea, acea concepţie despre Biserică care nu pătrunde în social, care nu merge după oaia pierdută, şi care se rezumă la rugăciune, nu greşeşte dar nu este destul, e indispensabilă rugăciunea, este unicul mod de a-L sluji şi de a-L vesti pe Dumnezeu în societatea de astăzi ateizată, trivalizată, şi vulgarizată, Cristos trebuie vestit. Şi vestirea lui Hristos, propovăduirea lui Cristos se face atât prin Cuvânt rostit, şi mai cu seamă prin Cuvântul trăit. Adică comportamentul nostru social să fie de natură evanghelică, adică vestitor de bine. Iar vestea bună pe care a adus-o Hristos nu e o veste informativă, ci o veste formativă, o veste care ne formează ca oameni noi. Elementul acesta nou formativ este iubirea: „învăţaţi de la Mine şi iubiţi-vă unii pe alţii”, „învăţaţi de la Mine că Eu sunt blând şi smerit cu inima”, şi „iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu pe voi”; „şi din aceasta să cunoască lumea că sunteţi ai Mei, după felul cum vă iubiţi unii pe alţii”. Eu cred că acesta este rolul Bisericii. Nu de a semăna zarvă, zâzanie, discordie, în a se face apostoli ai lui Petru, ai lui Paul, Barnaba sau ai altuia, ci în a se face apostoli ai iubirii. Iubirea nu e o declaraţie ci este o trăire. Cu alte cuvinte, Biserica trebuie să răspândească în jurul ei iubire dacă vrea să-L exprime pe Hristos. Altceva nu are de exprimat, decât iubire. Poate Biserica să deţină toate subtilităţile teologice, dacă nu răspândeşte şi nu emană iubire, toate sunt deşertăciuni. Şi vestea bună a lui Hristos este cea ce revine Bisericii să o facă vie, e iubirea. În măsura în care iubim, Îl facem pe Hristos prezent. De aceea, mi-aş permite să vorbesc despre funcţia teofanică a iubirii. Iubirea e o provocare a lui Dumnezeu să Se facă prezent, căci nu eu vorbesc, El vorbeşte şi când iubesc eu, în mine iubeşte Dumnezeu, şi iubind Dumnezeu, Se manifestă Dumnezeu. Actul meu de iubire autentică realizează funcţia teofanică a virtuţii supranaturale. Adică Îl aduce pe Dumnezeu, acolo unde săvârşesc actul de iubire, Îl aduc pe Dumnezeu – Îl oblig, este singura mea putere pe care o am asupra lui Dumnezeu: să iubesc ca El, să iubesc prin El şi El să iubească prin mine. Şi atunci Dumnezeu e prezent în mine şi în cei cărora eu li-L vestesc.
În închisoare multiplele trăiri pe care mi le-a dat Dumnezeu, mi-a dat şi o trăire pe care mi-am exersat-o în timpul mersului de 4 luni de zile. Mersul acesta necontenit îmi crea în minte o cadenţă. Şi tot ce gândeam, gândeam în cadenţă. Aşa cum sunt psalmii. Psalmii noştri sunt foarte fals traduşi. Se traduce destul de bine ideea, dar psalmul fără formă nu este psalm, e proză. Şi toate traducerile noastre sunt proze. A încercat Traian Dorz să facă traduceri în formă poetică modernă, a încercat Vasile Militaru, Corneliu Moldoveanu şi alţii, începând cu bătrânul nostru Dosoftei. Dar toate traducerile noastre biblice sunt proză. Ori psalmii nu au fost proză. Avem în Biblie mai multe genuri literare, avem genul istoric, genul profetic, genul poetic, şi psalmii fac parte din genul poetic; şi avem genul sapienţial. Dar mă refer la genul poetic. Genul poetic al psalmilor se integrează în întreaga literatură poetică a antichităţii, poezia era de o formă specială, nu avea rimă, nu avea număr fix de silabe, dar avea cadenţă, şi totul era exprimat în cadenţă. Ca şi poezia latină: (....exemplu 2 versuri în latină) iată cadenţa din limba latină. Psalmii noştri sunt proză. Pentru că poeţii, sau traducătorii, nu s-au încumetat să redea psalmilor şi cadenţa, toţi au încercat să facă poezie din ei, poezie după canoanele moderne, poezie cu strofe şi versuri, cu rimă la sfârşit, ori psalmii nu erau aşa ceva. Şi atunci această traducere a trădat forma, după cum traducerile în proză trădează genul poetic. Atunci dorinţa mea a fost, când m-a întrebat odată un episcop al nostru: „Îţi faci ceasurile? Îţi faci rugăciunile după cum prevede timpul canonic?” Am dat un răspuns evaziv: „Mi le fac...” „Le faci sau nu?” „De citit le citesc, dar nu mă rog!” „De ce nu te rogi?” „Pentru că pe acea limbă din alt secol eu nu mă pot ruga! Mie îmi trebuie o limbă de astăzi, şi ca să mă rog, eu citesc franţuzeşte!” Citesc psaltirea franceză pentru că aceea îmi satisface nivelul meu de exprimare. Şi totdeauna mi-am dorit o psaltire care să reproducă genul poetic al Bibliei. Şi am aşteptat cu sufletul la gură traducerea lui Anania, care e poet, dar care nu a făcut-o, el a rămas prizonierul traducerilor trecute şi crează şi expresii slavone de limbă modernă: „spiritul materialnic”, cuvântul „materialnic” nu există în nici un dicţionar! El îl creează acum după calapodul slavon. Şi săracii părinţii noştri s-au luptat timp de secole ca să iasă din carcera slavonismelor şi să formeze o limbă românească autentică. Şi acum Anania, marele nostru poet, creează cuvinte slavone, „materialnic”, „suflet materialnic”. Adult, pentru că l-am cunoscut din tinereţe şi aceasta servitute pe care ortodocşii o simt faţă de şcoala slavă, se manifestă şi în Anania care nu are o cultură slavonistă. Şi atunci dorinţa mea din închisoare a fost să realizez o psaltire în ritm cu cadenţă nu cu rimă, am făcut-o. Dar cum să ajung la psaltire pe care nu puteam lucra decât cu textul în faţă şi cu toate textele în faţă ca să aleg de la fiecare ce e mai bun şi să le dau forma dorita de mine pentru că toate sunt adevărate, dar forma nu este bună. În schimb am exercitat în rostirea politic. Şi aşa a ieşit acest volum din închisoare, poeziile mele din închisoare şi care s-au născut mergând, în cadenţă, şi aşa a ieşit cadenţa lor. Ele sunt legate de un miracol. Am stat în închisoare cu un călugăr. Şi căruia i-au plăcut aceste versuri. Şi fiindcă nu aveam cărţi de rugăciune cele cuprinse în acest volum şi pe care toată lumea le ştia pe de rost, călugărul acesta a învăţat pe de rost şi volumul de versuri, eu nu le mai ştiam, dar el a avut o condamnare de 5 ani, mică, 5 ani e puţin să stai la răcoare. Eu aveam 20 ani, am stat 17 dar el ieşind înainte de mine a venit acasă şi a spus soţiei mele să ia hârtie şi creion şi i-a dictat aceste 2 cărţi pe care le ştia pe de rost. La o lună de zile nu mai ştia nici una. A reuşit să înveţe tot şi în momentul în care memorizarea şi-a atins scopul a dispărut şi nu mai ştia. Mai dă-mi odată rugăciunile tale să le mai pot rosti că nu le mai ştiu şi după ce le-am tipărit i le-am dat. Într-una din poemele ce le-am compus în închisoare vorbesc despre revelaţii, şi acum mă întorc la întrebarea dumneavoastră.

"N-am priceput până nu am plâns, cât de adâncă este marea.
Cât de adâncă e chemarea adâncului de nepătruns,
nu am priceput pâna nu am plâns.
Numai atunci când m-am sfârşit am priceput ce este nesfirşitul.
Fără început că e infinitul şi întinsul lui m-au covârşit
numai atunci când m-am sfirşit.
Ca dintre atâţia m-ai ales să-ţi fiu părtaş nemărginirii,
nemărginirea răstignirii mi-ai desluşit şi am înţeles că dintre atâţia m-ai ales.
Smerenia ca revelaţie. Sunt gol de mine şi salt şi plin aş vrea să fiu de Tine cum plin de must e un ciorchine.
Eu fiu risipitor şi gol sunt rău de mine şi salt."

Ce este smerenia. Este această confruntare cu dumnezeirea în care nu este decât un singur învingător şi un singur învins în numele adevărului. Numai Dumnezeu este desăvârşit şi persoana mea şi virtuţile mele nu pot fi comparate cu ale Lui. Acesta este adevărul iar smerenia nu este altceva decât adevăr. Smerenia este singura atitudine adevărată în faţa lui Dumnezeu, ori ce altă atitudine în care cineva îşi arogă merite şi calităţi fără Dumnezeu este o minciună, este cea mai adevarată atitudine a omului în faţa lui Dumnezeu care se manifestă prin smerenie. În momentul în care cineva se consideră realizator al unui gând, al unei fapte ale unei acţiuni fără Dumnezeu este o mare minciună, o mare infătoare, o uzurpare pentru că atâta bine facem cât realizăm din planul lui Dumnezeu, cât facem fără puterea lui Dumnezeu şi în afara planului lui Dumnezeu nu are nici o valoare şi este minciună. De acea ce este smerenia? ...este adevărul despre relaţia dintre mine şi Dumnezeu, singura atitudine care exprimă acest adevăr a raportului dintre mine şi Dumnezeu este smerenia, mă smeresc în faţa atotputerniciei în faţa a tot perfecţiunii şi în faţa atotiubirii. „Eu sunt calea adevărul şi viaţa”, adevărul lui Dumnezeu nu este unul teoretic, matematic, fizic, adevărul lui Dumnezeu este iubirea şi smerenia „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit”. Zice traducătorul blând cu inima, nu cu inima ci din inimă pentru că inima este centrul spiritual al vieţii omului. Inima aceasta o exprimaţi, spiritualitatea din om. Inima nu este o persoană ci este un recipient care curpinde trăirea şi dumnezeirea. Deci eu din inimă sunt smerit, din adâncul fiinţei mele sunt smerit, nu cu inima, nu numai inima din mine e smerită ci ea care reprezintă adâncul fiinţei mele dă expresia acestui adânc prin smerenie în faţa lui Dumnezeu, acesta este adevărul pe care l-a adus Dumnezeu. Hristos ce a făcut? A făcut un act de o smerenie infinită, S-a dezbrăcat de toată slava dumnezeiască, de toată atotputernicia dumnezeiască ca să se facă rob şi să slijească şi să fie batjocorit de toţi, aceasta este smerenia, că pe mine m-a pălmuit un miliţian, poate mi s-a cuvenit, dar să-L pălmuieşti pe Dumnezeu şi tu să iei trup ca să poţi fi pălmuit asta este un act de dezbrăcare de slavă de tine însuţi, de golire de Sine pentru că aşa se face asemenea mie. Asta este un adevăr iar eu atât adevăr am în mine cât m-am golit de ce este în mine ca să las loc lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu atâta loc ocupă în mine cât îi permit eu şi nu îi pot permite decât prin smerenie. Golindu-mă de mine sunt gol de mine şi s-al Tău şi plin aş vrea să fiu umplut de Tine cum plin e El, cum plin de must e un ciorchine, eu fiu risipitor şi rău sunt gol demine şi s-al Tău, aceasta a fost revelaţia din închisoare, am avut mai multe revelaţii, revelaţia finitului şi a infinitului. Dar cred că cea mai conclusivă este cea finală a goliciunii mele în raport cu dumnezeirea şi a putinţei mele de a fi ceva în măsura în care prin smerenie îl aduc pe Dumnezeu în mine.

Rugăciunea este calea pe care o avem de a intra în contact cu dumnezeirea, numai printr-o atitudine de smerită adorare în rugăciune a dumnezeirii, intrăm în contact cu dumnezeirea, ori nu te poţi ruga fără smerenie aducându-L prin smerenie şi iubire pe Dumnezeu în tine nu poţi să fii laş, nu poţi să nu fii luptător. Pentru că însemnează a-L gâtui pe Dumnezeu. Tăcând Îi pui pumnul în gură lui Dumnezeu. Vorbind te pui în slujba lui Dumnezeu, devii atlet al lui Hristos, atlet nu prin spadă nici prin mitralieră sau musculatură ci atlet prin cuvânt, prin curajul care ţi-l dă credinţa în atotputernicia lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e Cel ce săvârşeşte nu tu fiinţă mizerabilă, deci intrând prin rugăciune smerită în contact cu Dumnezeu Îl aduc pe Dumnezeu în mine şi mă pun în slujba Lui, în slujba Lui nu mă pun ca laş ci ca luptător. Nu pot porni la luptă fără rugăciune, rugăciunea este temeiul acţiunii mele de luptă pentru că rugăciunea mi-L aduce pe Dumnezeu în inimă şi prezenţa lui Dumnezeu în inimă îmi dă şi forţa şi curajul vestirii, această vestire este goală de conţinut dacă nu are iubire. Căci nu am ce vesti altceva decât iubirea. Mi-a fost dat în închisoare să trăiesc un moment cu un nebun complet inconştient dar care simţea iubirea. Nebun care în nebunia lui nu îşi stăpânea deloc funcţiile biologice, fizilogice. Urina pe el şi era plin de fecale. Nu puteam să-l lăsăm aşa, tuturor le era scârbă de el că se tăvălea în fecale. Dar nu vorbea, nu scotea nici un cuvânt, nu vorbea cu nimeni nimic nici că îi e foame nici că urinează, nimic. Dar era fratele meu de suferinţă, iar suferinţa lui se manifesta acolo prin incapacitatea de a se exprima, prin incapacitatea de a se mişca şi prin incapacitatea de aşi spune nevoile. Şi atunci m-am apucat să-l hrănesc, pentru că ştiam că dacă nu se hrăneşte, moare. Şi alimentaţia lui forţată dura 5 ore pe zi. Îi băgam aşa mâncarea cu degetul pe gură. Îl luam şi îl spălam, rădeam aşa cu degetul, cu palma mizeria de pe el ţi o aruncam în tinetă ţi iar mai luam un rând de pe el, şi apoi îl luam pe spate şi îl duceam la baie şi îl spălam cu apă rece că nu aveam alta, îl puneam cu fundul pe jgheab şi îl spălam de sus până jos pentru că peste tot se murdărea. Îl ştergeam cu cămaşa mea că a lui era murdară şi rămâneam eu fără cămaşă, mi-o puneam la uscat, o spălam pe a lui şi după aceea îl aduceam pe pat pentru ca dimineaţa să se repete istoria. Se părea că este total insensibil, că nu ştia ce se întâmplă cu el Şi a venit vremea să-l evacueze. În momentul în care a ieşit, dus pe braţe, s-a întors din uşă spre mine şi a zis: „Domnule profesor!”, cu lacrimi în ochi. A înţeles tot ce s-a întâmplat cu el, a înţeles că eu l-am ajutat. Iată deci că această luptă pentru el, el a simţit-o deşi nebun şi s-a întâmplat minunea ca prin iubire să fie adus la cunoştinţă. De ce am stăruit atât de mult lângă el cu munca aceasta de a-l spăla şi de a-l alimenta? Pentru că ştiam că omul trebuia să moară împăcat cu Dumnezeu. Şi doream să ştiu că pleacă din viaţă cu părere de rău pentru păcate. Şi în timp ce eram călare pe el, căci numai aşa îl puteam alimenta, întins pe spate şi eu deasupra pe fund, îi căutam privirea să-i găsesc un licăr de luciditate. Şi când vedeam un licăr îl întrebam: „Ghiţă, îţi pare rău de păcate?”, nici un răspuns. După câteva zile din nou mi se părea că licăreşte mintea în el, „Îţi pare rău de păcate?”, „Mmmmm”, n-am înţeles dacă e da sau nu, sau că gemea că eu stăteam deasupra. Iarăşi după o săptămână mi se pare că vede dar se părea că nu vede: „Îţi pare rău de păcate?”, „Îmi pare rău de păcate!”. Nu ştiam dacă nu face o simplă imitaţie verbală a cea ce aude, nu ştiam dacă spune din conştiinţă şi atunci l-am mai întrebat din nou peste o lună: „Îţi pare rău de păcate?” şi Dumnezeu a făcut această minune, nu a zis nici da nici nu ci a zis: „Doamne iartă-mă!” n-a mai folosit cuvintele mele ci şi-a cerut iertare cu mâna, cu gura şi cu lacrimile lui Dumnezeu. Ne-am luptat cu spada pentru cucerirea acestui suflet, nu m-am înarmat cu platoşă, ca să folosesc metaforele lui Pavel. Dar m-am considerat oştean în slujba lui Dumnezeu cu cuvântul şi cu iubirea şi am luptat cu toată energia pentru acest om să-l aduc în momentul de luciditate ca să-şi poată exprima conştient părerea de rău pentru păcate şi că a fost conştient a fost şi gestul manual dar au fost şi lacrimile care au curs sub formă de părere de rău de păcate spre tâmple, spre urechi, de aceea am această certitudine că omul acesta a murit sfânt, că a murit împăcat cu Dumnezeu şi din acel moment nu a mai putut păcătui că a intrat în nebunie, s-a întors în nebunie. Atât de mare a fost mila lui Dumnezeu încât a făcut minunea aceasta, să-l întoarcă din nebunie ca să-şi poată face părerea de rău pentru păcate, după care să se întoarcă în inconştienţă din care nu a mai revenit decât în clipa în care a ieşit pe uşă şi când a simţit că iese din iubire, că iese de lângă mine. Şi fiindcă îi auzea pe ceilalţi spunându-mi „Domnule profesor” s-a uitat înapoi peste umărul miliţianului: „Domnule profesor” şi atunci consider că a fost un moment de luptă, nu a fost suprema luptă care am dat-o cu frigul, suprema luptă care am dat-o în închisoare, sau cu foamea ci suprema luptă a fost care am dat-o cu nebunia. Că prin iubire să înlături nebunia şi să laşi loc dumnezeirii, şi a venit dumnezeirea a făcut lumină şi a făcut părere de rău pentru păcate.

Aţi mai cunoscut şi alţi oameni care s-au împăcat cu Dumnezeu în închisoare?

Da sigur că da, un savant ateu. Profesorul Motaş, acesta s-a împăcat în închisoare cu Dumnezeu. Am reţinut acest exemplu cu savantul Motaş pentru că era savant, pentru că el ştia de ce este ateu, sau credea că ştie, şi putea să-şi ilustreze ateismul, să-şi demonstreze ateismul. Dar el nu prin mine ci prin sine a ajuns la credinţă. Pe mine m-a luat din celulă, el a rămas singur cu ceilalţi a rumegat ceea ce a auzit şi a amuţit cu faţa la perete rugându-se, l-a găsit pe Dumnezeu printre zăbrele, aşa s-a exprimat. A fost un an în închisoare un derbedeu, un ungur. Morika (??) îl chema, un produs al străzii, al societăţii comuniste şi care trăia din furturi, din pungăşii din golănii, era în decădere cum nu se poate descrie. Era în stare să-i bată pe oameni în închisoare. Pentru că el era tânăr îi bătea pe bătrâni. Şi le-am spus: „fraţilor, să ne rugăm pentru el”. Este total nereceptiv la Cuvânt. Nu îi putem explica lui nimic, să ne rugăm pentru el. Şi în comun 20 de inşi ne rugam pentru el. „Bodogăniţi acolo, bodogăniţi într-una...”, noi ne rugam pentru el. Într-o zi să-mi spună: „Vreau să învăţ şi eu Tatăl Nostru”, „Dar ce să faci tu cu Tatăl Nostru?”, „Vreau să ştiu Tatăl Nostru”, „Ştii tu destul prostii, lasă pe Dumnezeu nu îl batjocoreşti!”, „Vreau să învăţ Tatăl Nostru, nu aveţi voie să mă opriţi”. M-a descumpănit derbedeul, „n-am voie să-l opresc”. L-am învăţat Tatăl Nostru, „Mai vreau, mai vreau”. N-am făcut nici o demonstraţie cu el. Pe neştiute ne rugam 20 de inşi pentru el. După vreo câteva luni de rugăciune să se producă această transformare pe care n-am cerut-o prin cuvinte ci doar ne-am rugat nemanifestând intenţia noastră pentru care ne rugam, şi încă nu ştia bine româneşte, „Vreau să spun ceva!”, apare el în public, „Sunt un Gafencu”, Gafencu era fostul nostru ministru de externe de pe timpuri, am auzit vorbindu-se despre Gafencu, dar am auzit şi cuvântul gafă. Şi din gafă a făcut Gafencu, ca să arate că ele este cel care a făcut gafe, „Sunt un Gafencu” să văd ce urmează, „Am făcut multe prostii faţă de dumnevoastră, şi de aceea vă rog să mă iertaţi şi să mă primiţi în rugăciune cu dumneavostră.” După câteva luni, omul meu era în stare o oră fără întrerupere să spună rugăciuni diferite, una după alta. Avea şi o memorie prodigioasă, goală cu alte cuvinte, nu era umplută cu nimica, era ..... pe care se putea prinde orice. Omul s-a convertit fără să-i adresăm un cuvânt, ci prin puterea rugăciune. N-a învăţat nici o lecţie de catehism. El a auzit ce vorbeam eu sau noi între noi dar lui direct nu i-am adresat niciodată cuvântul „catehitic” cuvânt de învăţătură, el a reţinut zeci de rugăciuni şi la sfârşit a zis: „Sunt un Gafencu.” Cred că este o formă particulară de convertire, de întoarcere din hău la Dumnezeu.

Ce putem face pentru oamenii care se cred creştini dar nu merg cu Hristos, ce putem face pentru ei?

În primul rând să nu-i învinovăţim pentru că nu ştim de ce nu practică şi nu sunt conştienţi că sunt creştini, pentru că cei care trebuiau să-i înveţe cum să fie creştini nu şi-au făcut datoria. Există un principiu în viaţa morală, fiecare om se mântuieşte în măsura în care îşi face datoria. Dacă e infirmier se sfinţeşte îngrijind bolnavii, nu cântând la pian. Că datoria lui este să îngrijească bolnavii. Dacă este profesor, se sfinţeşte pe elevi şi nu retrăgându-se în sala profesorală pictând sau jucând şah, că nu asta e meseria lui, meseria lui este să-i înveţe pe elevi. Tot aşa şi a noastră a tuturor, indiferent că suntem preoţi sau nu suntem preoţi. Datoria noastră primă este să-L vestim pe Dumnezeu, să-L facem pe Dumnezeu prezent în mijlocul nostru, poate că cei din jurul nostru nu au fost conştienţi că asta e prima datorie a creştinului, să-L aducă pe Dumnezeu în lume. Să fie el peştera în care se naşte Hristos, pentru ca Hristos să primească adoraţia magilor, a păstorilor şi a îngerilor, născându-se om. Oamenii nu ştiu, de ce nu ştiu, pentru că ei sunt răi? Nimeni nu se naşte rău, omul se naşte cu minte perfect neinformată şi curată şi se formează după calitatea informaţiilor pe care le primeşte, omul devine om prin informaţie, iar calitatea omului depinde de informaţie. Încă de la început oamenii au primit numai informaţii negative, sunt vinovaţi aceeia sau sistemul care i-a format aşa. Deci nu toţi au fost renovaţi, li se făcea instructaj ştiinţific, unde să lovească ca să obţină efectul dorit. Ce metode să folosească, dacă eram calomniaţi, dacă eram insultaţi sau dacă eram batjocoriţi în modul cel mai josnic, sau dacă erau puşi oamenii să mănânce fecale. Asta era un chin pentru a-i degrada, a-i dezumaniza ori dacă acesta era sistemul de dezumanizare a omului, omul atâta ştia să facă cât a fost învăţat, este limpede că nu este vinovat că face ceea ce ştie, asta a făcut-o Lenin. Deci ce ar trebui să facem pentru ca oamenii să fie creştini, învăţarea se face aşa cum am spus, prin Cuvânt. Prin Cuvânt rostit sau scris dar mai cu seamă se face prin pilda vieţii. Comunismul ne-a creat un mediu social din care sufletul ca un burete a scos ce a găsit, ce i s-a dat. Cu alte cuvinte atât Biserica cât şi toţi cei care alcătuiesc Biserica trebuie să-şi asume funcţia, rolul pentru care au fost creaţi oamenii şi Biserică, acela de a-L vesti pe Dumnezeu. Iar oamenii sunt aşa cum sunt nu numai din vina lor ci şi pentru că nu li s-a făcut cunoscut Dumnezeu. Să ne întrebăm deci fiecare în ce măsură ne-am făcut datoria de a-L vesti pe Dumnezeu în cele trei vorbe, în scris prin cuvânt şi în faptă şi în măsura în care nu ne-am făcut-o şi abia după ce am constat că ne-am facut datoria integral să ne grăbim să-i acuzăm pe aceia care nu sunt creştini. N-am venit în contact cu toţi, nu am venit în contact cu Putin. Aseară i-am spus soţiei mele să ne rugăm pentru Adam, pentru că trebuie să-i fim recunoscători lui Adam. Prin el a venit viaţa dată de Dumnezeu, că până la sfârşit a greşit, a greşit dar totuşi îi suntem datori cu recunoştinţă că a fost canalul prin care a venit viaţa şi pentru cel care ne-a mijlocit viaţa, să ne rugăm ca până la sfârşit, la sfârşitul sfârşitului, ultimul să nu fie lipsit de iubire şi de mila lui Dumnezeu, să-l răsplătească Dumnezeu pentru acest lucru pe care i l-a dat. După cum să ne rugăm pentru păcatele aceluia care a avut acelaşi strămoş, care s-a lepădat de Dumnezeu, pe care L-a văzut, lui Lenin îi este uşor să se leapede de Dumnezeu că nu L-a văzut, Adam L-a văzut. Eu L-am trăit pe Dumnezeu, dar cine nu l-a văzut nu la trăit pe Dumnezeu de aceea le-a fost uşor să se leapede de Dumnezeu, de cea ce nu au. Şi pentru ca să-i facem pe oameni credincioşi trebuie să îl dăm pe Dumnezeu prin toate mijloacele de care dispunem şi să ne rugăm nu numai pentru cei de lângă noi, în rugăciunile mele îi cuprind pe aceea care în acest moment se află în faţa lui Dumnezeu, la Judecată sufletul a părăsit şi a ieşit din trup şi s-a prezentat în faţa lui Dumnezeu, cine se roagă pentru acesta? Poate că nu are părinţi credincioşi, poate ce nu are rude, cine va trebui să se roage pentru ei? Şi noi suntem solidari între noi şi mă rog pentru sufletul care în acestă clipă ajunge în faţa lui Dumnezeu şi işi prezintă inventarul, performanţa vieţii.

Dacă doriţi să vorbiţi despre importanţa jertfei lui Hristos pentru creştini.

Orice faptă pe care o face cineva, are atâta valoare câtă iubire şi câtă jertfă încorporează în ea. Sunt comunişti, sunt fanatici care au murit pentru idealul lor. Întrebarea este dacă jertfa lor este productivă sau dacă nu este. Ori Hristos S-a întrupat din iubire şi fără iubirea lui Hristos jertfită în viaţa omenească şi ingeniozitatea dumnezeiască nimic nu ar fi putut să scoată lumea de sub osândă, deci jertfa lui Hristos este cea care a îmbunat mila lui Dumnezeu, obţinând iertarea pentru ingratitudinea cu care am tratat iubirea Lui căci toţi suntem nişte ingraţi la gradul infinit fiindcă orice păcat este cu atât mai mare cu cât este mai gravă ofensa adusă lui Dumnezeu. Când pălmuiesc un copil poate pe drept, este o greşeală, dar când îmi permit să-L pălmuiesc pe Dumnezeu să-L înjur pe Dumnezeu este o greşeală care nu poate să primească decât o răscumpărare pentru jertfă infinită pentru ca Dumnezeu este infinit. Singura fiinţă capabilă de o jertfă infinită a fost infinitul, adică Hristos. Noi n-am fi putut să facem nici o jertfă de asemenea dimensiune încât să satisfacă infinitatea lui Dumnezeu. De aceea mila lui Hristos a constat în aceea că S-a jertfit pe Sine cu toată infinitatea Sa pentru ca să ne aducă o ispăşire infinită pentru infinita vină a noastră de a fi jignit divinitatea. Fără această jertfă a lui Hristos nici nu ar fi putu fi posibilă mântuirea, de ce? Pentru că ori ce păcat cere ispăşire şi ispăşirea trebuie să fie întotdeauna proporţională cu gravitatea vinei, şi nici o vină nu este mai mare decât aceea de a jigni infinitul, asemena vină nu se poate ierta decât printr-o ispăşire echivalentă, deci infinită. Noi suntem incapabili de o ispăşire infinită şi numai Hristos a fost capabil de o jertfă infinită pentru că El însuşi a fost infinit în dumnzeirea Sa. Şi pentru ca această infinitate a iubirii lui Dumnezeu să poată fi jertfită S-a făcut om, pentru că Dumnezeu ca fiinţă spirituală nu Se poate răstigni. S-a făcut om ca să Se poată răstigni din iubire infinită pentru noi. Acesta a fost rolul Său, semnificaţia întrupării din iubire spre jertfă a lui Hristos Dumnezeu.

În ce formă v-a susţinut această jerfă a lui Hristos în închisoare.

În închisoare? Păi în închisoare am, avut 2 forme, una jertfirea de noi înşine, şi unirea aceste jertfe cu jertfa lui Hristos pentru că altfel era o faptă pur calificativă umană dacă nu o faci în Hristos, şi nu o faci pentru Hristos şi în unire cu Hristos este o faptă de caritate. Şi Năstase care nu crede în Dumnezeu le dă la copiii săraci lăptic şi corn, dar este o faptă creştină? Deci în închisoare Hristos S-a jertfit prin noi care L-am slujit, noi ne-am jertfit cu Hristos unindu-ne cu jerfta Lui, dar mai este încă o formă, „Cel ce nu va mânca trupul Meu şi nu va bea sângele Meu nu va avea viaţă veşnică”, şi Dumnezeu a făcut minunea ca să avem în închisoare pâine şi vin. Cum? Printr-o soţie inteligentă, luminată de har. A venit într-o zi cu o carte poştală, „Partidul a socotit că de mâine să vă dea cărţi poştale” Scrieţi următorul text, „Sunt bine sănătos”, paradoxul urmează, „trimiteţi următoarele medicamente”, sunt sănătos dar trimiteţi următoarele medicamente, nişte fleacuri, vitamine şi mai eu ştiu ce, cine scrie altceva pierde cartea poştală. Şi atunci ce am scris, numai semnătura puteam să o fac. Am scris „Tonic”, diminutiv de la Anton, Tone, soţia îmi cunoaşte scrisul, a văzut numele meu pe ea. Dar semnătura Tonic, ce însemnează Tonic. Tonic, însemnează, şi îmi trimite o sticlă de vin tonic cu etichetă cu capsulă, tot. Miliţianul binînţeles că vigilent desface sticla, şi gustă să vadă ce e acolo, „Îii, ce spurcăciune amară ţi-o trimis aici” şi scuipă, „Ia-l de-aici!”. Eu am avut vie acasă şi era un vin inconfundabil, al meu şi soţia mea a avut inteligenţa şi posibilitatea să umple o sticlă cu vin de-al meu şi să o capsuleze la clinica la care lucra ea şi a scris pe ea, Vin Tonic. A venit vinul, aveam la bucătărie, ni se făcea pâinea acolo un credincios şi care ne-a făcut pâine curată. În felul acesta am avut cea ce cerea Isus, pâine şi vinul. Nu ştiu dacă cineva a mai avut pâine şi vin în închisoare, dar noi am avut. Şi veneau să se împărtăşească şi catolicii şi ortodocşii şi necredincioşi pentru că toţi au socotit că este un adevărat miracol ca într-o închisoare comunistă să se poată face jertfă sfântă. Şi am avut vin până la ieşire din închisoare, adică în Baltă(?), acolo am stat 3 ani de zile şi în anul al 2-lea din închisoare ni s-a dat voie la pachet şi doi ani de zile am făcut în fiecare duminică Sfânta Liturghie. Deci iată că îl aveam pe Dumnezeu în închisoare cu noi, atât prin rugăciune, prin dragostea dintre noi, prin binefacerile de printre noi dar însuşi El în persoană, nu doar în sufletele noastre ci cu trupul, cu sângele Lui a venit în mijlocul nostru. „Faceţi aceasta în amintirea Mea”, şi luând pâine şi a frânt-o, a binecuvântat-o, a luat vinul l-a binecuvântat şi L-a împărţit uncenicilor Săi. Dar am avut această posibilitate în închisoare (?) şi-a luat poza de aici, soţia mea (?) dar fără ea nimic nu s-a mai făcut şi dacă cum sunt nepunticios şi nu pot umbla se duce ea singură şi face aprovizionarea şi tot. Este datorită ei, de aceea spun că înafară de viaţă şi Sfintele Taine pe care mi le dă Dumnezeu 2 daruri importante am primit în viaţă: închisoarea şi soţia. Şi nicicând nu-I voi pute mulţumi lui Dumnezeu nici pentru soţia pentru care mi-a dat-o şi nici pentru închisoare. Închisoarea nu se mai vede, ea se vede, dar şi-a luat poza de aici ca să nu fie văzută.

În America mai mult de o jumătate de căsnicii sfârşesc în divorţ. Ce puteţi spune, care a fost taina vieţuirii dumneavoastră împreună cu soţia până acuma?

Fără discuţii că a fost harul lui Dumnezeu, de mici copii am fost crescuţi amândoi cu frica lui Dumnezeu, cuvântul este nefericit, de aceea eu la liturghie nu zic, „Cu frică să vă apropiaţi” ci zic „Cu Sfântă frică să vă apropiaţi”, că nu mi-e frică de un lup, de un lup mi-e frică, dar acolo la altar nu mi-e frică de un lup. Nu pot folosi acelaşi cuvânt. Şi fiind un cuvânt sărac, îl completez de la mine putere „Cu Sfântă frică să vă apropiaţi”. Nici o reculegere, cu o înfiorare sfântă să vă apropiaţi de Dumnezeu. Amândoi am fost crescuţi în acest rit de părinţi credincioşi şi asupra noastră s-a coborât harul lui Dumnezeu prin faptul că am fost cununaţi de doi episcopi martiri, nu de oricine şi de orice preot ci de doi martiri, doi oameni care si-a dat viaţa pentru Hristos în închisoare, astea nu sunt persoane indiferente în faţa lui Dumnezeu. Unul este părintele Chinezu şi al doilea este (?) ei au fost cei care ne-au cununat, iar naşul nostru de căsătorie a fost tot un mărturisitor al credinţei Horia Cosmovici, deci a fost o întâlnire spirituală de excepţie, pe care nu eu am plănuit-o, nici soţia mea, nici Chinezu, aşa a fost voia lui Dumnezeu. Că acestea sunt nişte favoruri de excepţie, fără îndoială, dar pentru aceste favoruri de excepţie nu ştiu cum şi cind vom putea mulţumi suficient. Pentru că cui i se dă mult mult se aşteaptă de la el, cu i s-a dat puţin, puţin se aşteaptă de la el şi trebuie să recunosc că mie mi s-a dat mult. Am fost crescut în copilărie de un preot martir, protopopul de la Târgu Mureş, am fost educat de un preot martir, Ion Mitrea filozoful, şi mai apoi de Chinezu şi Mitrea. Ea i-a avut pe aceeaşi maeştri spirituali. Aşa încât se pare că din veşnicie am fost hărăziţi unul pentru celălalt dar ori ce dar se poate pierde şi noi foarte uşor am fi putut pierde acest dar. Dar Dumnezeu ne-a ajuta să nu îl pierdem, sau i-a fost milă de noi şi nu ne-a lăsat să-l pierdem căci l-am fi putut pierde. Câte împrejurări favorabile pierderii am avut în viaţă. Şi eu şi ea, de câte ori m-aş fi putut lepăd de Dumnezeu şi în închisoare şi afară într-o viaţă imorală. Am întrebat odată o colegă când eram student: „Ce te face pe tine să fii aşa cum eşti?”, „Nu ştiu, dar simt că nu pot fi altfel, parcă este cineva de la spate care mă împinge, du-te colo, fă asta, poate îngerul păzitor, poate mâna lui Dumnezeu, nu ştiu cine, sunt convinsă că cineva în clipa morţii, un martir poate a zis, ‚Îţi ofer Doamne jertfa vieţii mele pentru sufletul căruia Tu vrei să o apleci’ şi poate dincolo când voi ajunge să-l cunosc pe cel care s-a jertfit pentru mine şi a câştigat harul necesar orientării mele în viaţă. Cine este acela, nu ştiu dar îi mulţumesc de-acum.” Dacă ne-am întâlnit în viaţă şi cu ce preţ ne-am întâlnit ar trebui să vină în refugiu, eu eram la Cluj ea era la Târgu Mureş. Altfel nu ne-am fi întâlnit, a venit refugiul, şi ne-am întâlnit în refugiu, 2 pribegi, sub mâna ... dar fiecare a crescut pregătit pentru această întâlnire şi probabil şi ajutat să răspundem aşa cum a dorit Dumnezeu cu o căsătorie curată. Chiar spuneam soţiei mele într-o zi, „Draga mea, trebuie să-ţi mărturisesc că nu am nici o calitate de soţ, uite că tu alături de mine trebuie să te sacrifici, trebuie să munceşti, să faci ceea ce trebuie să fac eu. Însă oricât aş fi lipsit de modestie, trebuie să-ţi spun 2 lucruri, că nu te-am înşelat niciodată, nu m-am legat de nici o altă femeie, nici superficial şi nici mai profund”, nu i-am fost niciodată infidel, şi asta trebuie să recunosc că este adevărul. Şi al doilea lucru de ordin foarte banal: mănânc ori ce, nu-ţi sunt nici o problemă din punct de vedere culinar, eu mănânc orice, astea sunt singurele mele calităţi de soţ. Că nu te-am înşelat şi că mănânc orice. Dar un asemenea suflet capabil de atâtea rele, de atâta jertfire, seara din nou când e absolut epuizată, îi vine în minte, „Astăzi nu am fost la cutare!”, „Dar noaptea acum trebuie să te duci?”, „Trebuie neapărat să mă duc să o văd”, are o bolnava aici în cartier, infirmă, paralizată, şi se duce şi o spală, o curăţă şi o îngrijeşte şi o hrăneşte, ea care mă duce pe mine în spinare. De aceea spuneam că acestea sunt cele 2 mari daruri pe care mi le-a dat Dumnezeu înafară de cele sfinte, închisoarea şi soţia, poate că soţia e doar o răsplată pentru închisoare, dar de fapt noi am stat numai 3 luni căsătoriţi şi apoi am plecat în închisoare şi când am venit acasă am găsit o fată de 16 ani.

Doamne Isuse Cristoase, prezent în mijlocul nostru, prezent în sufletele noastre cu iubirea şi cu darurile Tale, Îţi mulţumim pentru acest dar pe care ni l-ai făcut de a ne întâlni şi de a trăi împreună cu Tine aceste ore pe care ţi le închinăm Ţie, în care am vrut să Te mărim pe Tine şi în care am vrut să-Ţi mărturisim credinţa şi recunoştinţa noastră. Ajută-ne Domane Isuse Cristoase ca şi pe viitor să Te păstrăm în suflet, întreaga noastră viaţă să nu fie altceva decât o mărturisire a iubirii Tale şi a recunoştinţei noastre faţă de iubirea Ta.

Amin